Monday, December 8, 2014

Peisaj interior, Roxana Zeldea

Iaca, am ajuns in aceasta viata sa cunosc un om care a scris o carte. Nu-i vorba, ca scriitori am mai cunoscut, am stat pe langa ei de la o mana de minute la cateva ore. Da' un om, un om care sa fi scris o carte, de-asta nu mai cunoscusem niciodata.

Pana am cunoscut-o pe Roxiana la un interviu, in aprilie. Si prin iunie am aflat ca a scris o carte. Prin iulie am primit-o spre citire si parere. Am citit-o de cateva ori, cu uimire, admiratie, un soi de frica, multe intrebari.

Am pastrat-o multe luni. Ma mai uitam la ea, cum statea, mica, peste cartile din bilioteca. Ma gandeam la Roxiana. Cu admiratie. Cu intrebari.

Pentru putinta ei de a scoate din cap idei si a le pune pe pagina alba. Pentru perseverenta de a le aseza pana stau cum trebuie. Pentru rabdarea de a scrie pana termina. Pentru capacitatea de a construi in realitate o lume care nu exista decat la ea in cap.

Intrebarile, din cele incomode pentru mine: o sa am eu putinta, perseverenta, rabdarea, capacitatea vreodata? Nu de alta, da' peisajul meu interior e mai lenes de fel si se declara multumit cu lucruri facute doar... ca bursucul din Fabula lui Toma Caragiu.

M-au induiosat personajele mai mult decat povestea. Desenate in tuse groase, cu sensibilitati de rusi, declama si declara tot ce e important de stiut despre ei imediat ce au urcat pe scena. Schitati de-o (probabil adorabila) Roxiana de aproximativ 20 de ani, vorbesc cu imagini poetice, monologheaza despre teorii cromatice, nedreptati sociale, tin des discursuri inflacarate, joaca ping-pong sufletesc cu versuri din Blaga.

Elena, personajul principal feminin, pare un soi de printesa Disney. Se imbraca in rochii lungi, elegante, adesea rosii. Isi prinde parul in coc si prin casa sta in furouri, tot rosii, cu parul despletit. Sirete, bretelele furourilor Elenei aluneca adesea pe umar in jos, spre desfatarea iubitului ei pictor.

Chiar asa ii spune si ea odata: 'Iubite pictor, enigmele vietii mele sunt mult mai complicate.' Am notat, asa ceva trebuie sa declam si eu la un moment dat vreunui domn.

La fel de ireala insa usor mai adorabila pare Elena in vreo camasa de-a pictorului, desculta  in atelierul lui dezordonat, pozandu-i, iubindu-l, ingrijindu-l, adesea facandu-l sa exclame 'Nazdravana femeie mi-a fost dat sa intalnesc!' :D

Miraculoasa ca o printesa Disney, Elena pune pe picioare o fundatie care ajuta femeile abuzate, viziteaza si alina copii bolnavi de SIDA, preda, scrie, pozeaza, incheie un soi de armistitiu cu trecutul ei si are parte de tot soiul de drame.

Pierde un copil intr-o incurcatura cu iz interlop, trece printr-o crunta iarna a sufletului, increderea ei in barbati se face cioburi mici-mici pentru totdeauna si totusi, printesa Disney, renaste si declama iar, inaltandu-si privirea.

Ca personaj, e construita cu atata forta si claritate ca nu mai tii minte nimic din cum arata sau ce fac ceilalti. Retii, insa, cu detalii, cum a intrat ea imbracata in arteziana din Tineretului, cum ii alunecau picaturile de apa pe suvite. Ii tii minte dramatismele de pe Lady in (cum altfel...) Red si o vezi in fata ochilor, cu sufletul strans, cum sta ghemuita langa intrare cand s-au certat, ea l-a palmuit si a fugit din casa. Zambesti vazand-o ghemuindu-se la pieptul lui, citez, 'ca o pisica talentata'. Ti-o imaginezi atat de clar cum sta pe podea si mananca pizza si bea cola cu el, pictorul care o va picta numai pe ea pentru tot restul vietii.

Si-atunci ti se pare evidenta declaratia facuta de Gabriel (pictorul) unui amic, pe undeva pe la inceputul romanului, cand abia ce-o cunoscuse: '- M-am indragostit. // - Sincer sau e o alta aventura? // - De data asta sunt pierdut.' Pana la final te indragostesti si tu putin de ea.

Asa ca daca as fi cunoscut-o eu pe Roxiana pe vremea cand scria la aceasta carte, zau daca nu as fi batut-o la cap teribil sa schimbe titlul, sa-i spuna 'Portret Interior'. Pentru ca dincolo de scanarea unor realitati ale societatii romanesti de la inceput de ani 2000, dincolo de o dramatica poveste de iubire, dincolo de povestea unui pictor care a innebunit dupa ce a pierdut o femeie si a continuat sa o picteze, numai pe ea, cu anii, asta e o carte despre Elena.




1 comment:

Neagu Roxana said...

E prima data cand Roxiana se simte coplesita de emotie si fericire, din prisma scrisului. E prima data cand Roxiana se simte un om care a scris o carte cu adevarat (intre noi fie vorba mai avem si "Suflet de salcam", adolescentin); pentru prima data Roxiana poate grai sincer ca a scris o carte a ei, cu sufletul crezand asta, nu doar in semn de aparare fata de carcasele fara suflet intalnite adesea si carora simte nevoia sa le arate ca e speciala. Multumesc!