Monday, December 29, 2014

Cum a fost Undreaua asta

(unde Undrea = Decembrie ;) )

La mine a fost lunga si plina de surprize. Unele bune, altele excelente si cateva din categoria mai putin bune. Cred ca au fost surprize cu de toate.

  • drumul pe jos, prin ninsoare, de la Unirii pana la munca, pret de vreo opt statii de tramvai. Nu mergea niciun mijloc de transport in comun pentru ca se deviase parada militara. Nu stiam ca merg atat de repede. De stiut, stiam ca mersul pe jos, prin aer si bataie de vant imi prieste. Am ajuns la munca stropita pana pe fund insa cu mintea limpede, plina de chef, energizata.
  • il mai tii minte pe domnul de il intalneam saptamanal de cateva ori pe Sebastian? Ala care de o luna deja dadea semne ca vrea sa se opreasca, sa strice bunatate de poveste ca dintr-un videoclip? Well, s-a oprit. Prima oara a aflat cum ma cheama si mi-a sarutat mana, very gentlemanlike of him. A doua oara m-a pupat pe obraji si mi-a urat 'sarbatori fericite'. Pe cand deja ma temeam de ce se va intampla la a treia oprire, probabil ca fata mea ingrozita de la episodul cu pupat i-a indicat ca relatia noastra progreseaza prea repede (:P). A treia oara ne-am zambit larg si eu i-am facut si cu mana (sunt convinsa ca isi face mai bine singur, insa... vorba vine). Incerc sa ma obisnuiesc cu numele lui. Nu-l pot spune altfel decat cu tonalitatea afectata a mamei in minte.
  • a fost tare amuzanta isteria Grumpy Cat de la munca. Nici nu mai stiu cum a inceput. Insa a fost bine. Ne-am amuzat cu saptamanile trimitandu-ne gifs cu Grumpy pe chat. Eu sunt mai solara de fel insa am o latura passive-aggressive numai bine potrivita cu Grumpy. Feliz Navi-don't! Ca orice isterie, s-a disipat treptat. Si acum, cand deschid fereastra de emoji dureaza muuuult, de la cate imagini am salvat. Must clean. Soon.
  • o tona de carti in dar de la Mosul. Pentru toate aspectele mele divergente, pentru toate curiozitatile mele renascentiste.
  • in alta circumstanta, total neasteptat insa adoraaaabil, dupa zeci de ani am stat in poala Mosului si i-am spus o poezie. Si-am primit un dar delicios si aromat, care cuprindea si un ceai de boboci de trandafiri din Persia. Distilat de amintirile ma chinuieste, fara chin. Doar cu aroma.
  • am avut chimie buna la dans cu un baiet di la Moldova, Vadim pi numili dumnialui. Ma intreb daca ar fi deplasat sa-l invit cand mai ies la dans cu Iepurul. Cu el, cu PadaWana si cu Iepurul we would totally rock the joint!
  • de fiecare data cand fierb legume pentru salata de boeuf (maxim de doua ori pe an), le mananc pe sfert inainte sa le toc. Doaaaamne, cat de buni sunt morcovii fierti! Si mazarea, mazarea! Nu stiu ce anume ma opreste de la a fierbe legume in restul anului si a le manca asa, simple. Sau or fi cele deja logodite mai interesante... They can commit.
  • doua seri aproape magice: concertul Quiet Night al domnului Sorin Romanescu si prima seara de Craciun, cand am rememorat, deja traditional, anul. Cu Iepurele cea din urma, cu Ana si cu Vero prima.
  • ca am cunoscut-o in sfarsit, in carne si oase, pe Vero. O geamana isteata, adorabila, classy. O prezenta diafana. Pacat ca e timpul scurt la oameni, ca la mine dorinta de a o vedea mai des si de a o cunoaste mai bine a ramas.
  • vesti noi de pe frontul crush-ului nepotrivit. Inca nu s-a dus, doar parea sa se. Pare chiar ca s-a agravat. Tine de atatea luni ca teama mi-e ca devine altceva. Ar fi grav. Si totaaal nepotrivit. Si, aparent, reciproc. Sa m-ajute cineva, vorba cantecului de baietei cretini. Pana una-alta, ma ajut singura. Friend-zone, cica e ca un fel de Triunghi al Bermudelor, cine intra acolo nu mai iese.
  • mandarine, clementine, mandarine, clementine, mandarinemandarinemandarine, clementinemandarine, maldarinemandarinemaldarine.
  • plimbarea de vazut luminitele, cu Oana. Simplu, frumos, firesc.
  • tristetea ca unii oameni aluneca pe nesimtite din viata ta. Stiu ca intra altii, poate mai potriviti. Insa nu scap de senzatia asta ca pierd pe cineva care ma stia intr-un fel in care nu ma mai stia nimeni.


Saturday, December 13, 2014

Baietel

-sursa foto-
Pentru ca atunci cand eram mica imi bateam colegii, bateam baietii din cartier mult mai mari decat mine, jucam fotbal si eram mereu plina de zgarieturi si julituri, pentru ca am avut parul lung pentru prima oara abia la liceu. Pentru ca tare mi-as fi dorit sa fiu baiat. Sau macar sa am un frate mai mare.

Pentru ca deja citesc SF, vad westerns, filme cu gangsteri si blockbusters cu efecte speciale. Pentru ca deja port camasi barbatesti si fac glume expirate de genul 'ma duc sa-mi las mustata'.

Din toate aceste motive si altele in plus, la anul am de gand sa-mi desavarsesc baietelul interior. O sa-l invat si prostii si lucruri bune. Iata o lista de planuri baietesti pentru la anul:

  • sa invat sa joc biliard;
  • sa invat sa fluier, ca baietii, cu doua degete;
  • sa ma imbat si eu o data in viata, din pura curiozitate stiintifico-umana;
  • sa-mi fac un tatuaj (shhhh, secret);
  • sa fumez o saptamana, pentru ca nu am fumat in viata mea, nici macar nu am pus o tigara in gura; cred ca sunt curioasa sa vad ce i-a prins asa tare pe ceilalti;
  • sa-mi fac un costum barbatesc, la comanda; adaptat pe formele feminine, but of course ;)
  • sa invat sa joc go si sa invat si sah mai bine;
  • sa invat poker, you better watch out, deja ma ajuta fata, am natural poker face!

Friday, December 12, 2014

Teribilul

Teribil lucru e sufletul omului.

Cand te loveste pentru prima oara un lucru care nu te mai lovise de ceva vreme, pentru ca nu te asteptai, pentru ca nu mai incasasei de mult, pentru ca umblai mai fara protectii de suflet in ultimul timp, te doare de mori. Te ustura fiecare bucatica de piele, te apasa cei trei elefanti care se leganau pe sufletul tau, asa te apasa de se comprima plamanii si inspiri degeaba, ca nu intra nimic. Se scurge din tine durere cristalizata, aluneca pe obraji, o simti cum arde, ca durerea nu e baza, e acid. Si te pui iute pe personal si fugi la baie.

Nu inghiti nimic toata ziua, cum sa intre ceva unde nu intra nici aer? O iei la goana pe strada si-i povestesti la telefon, cu mucii alergand in jos la vale. Esti de un ridicol fenomenal. Mai plangi o portie si pe seara, o portie mare, cat tot tramvaiul cu etaj si tras de cai.

Trece o luna si-ti cam trece, doar niste vanatai se mai observa, niste dureri la apasare, niste melancolii aiurea, niste mazgaleli de fiecare data cand iei un creion in mana si-l lasi sa zburde pe-o foaie fara prea mult control. Uh, cicatrici noi pe sufletul nu-prea-nou.

Cand te loveste pentru a doua oara acelasi lucru care te lovise prima data pentru prima data, te ustura doar jumatate de piele, te apasa doar un elefant si jumatate din al doilea, in plamanii colapsati intra ceva aer. Simti si ceva acid in coltul interior al unui ochi, insa cu un elefant plus 1/2 lipsa, cu 1/2 din piele functionala iti da cu plus si acidul se retrage sa arda si sa strice doar in interior. Unde nu vede nimeni, sa-si dea cu parerea, cu lipsa de tact, de politete, de eleganta, de respect.

Ciocolata din buzunar acolo ramane, ca nu intra. Portia din tramvaiul cu etaj si tras de cai ramane neplansa.

Doar in miez de noapte te trezesti cu acid. Si pe fata si pe dos si mai ales pe dinauntru.

Ti-a trecut pe jumatate din prima zi.

Si stai si te intrebi daca e bine sa te tabacesti asa de bine, asa de eficient. Sa ajungi sa ai un suflet asemanator cu carambul unei cizme. Rezistent, deloc moale, deloc sensibil.

Teribil lucru e sufletul omului. Plin de cicatrici si semne, urat si dur.

Teribili oamenii, cum invata ei ca se supravietuieste oricarui fel de durere.

Bineinteles ca adultii sunt nefericiti, toti, fara exceptie. Ca au suflete caramb de cizma, de la atata supravietuit.

Singurul lucru bun care le ramane e capacitatea de a inventa personaje cu suflete teribil de delicate, ca niste ceasuri cu cuc, din vremuri mai bune.

Teribilul Om Cizma.




Tuesday, December 9, 2014

Decembriile anterioare

2007, o carte adorabila, amuzanta, pe care o ofer in dar de cate ori prin ocazia. Si prind. Daca nu prind, alerg dupa ea.

2008, cu planuri de a fi templu. Nu mai tin minte daca mi-a iesit sau nu. Insa parca am cunoscut niste oameni tare misto.

2009, o lectie cu care inca mai am de furca, tarnacop, sapa si lopata: acceptarea.

2010, o amintire delicata si aromata, cea mai linistitoare amintire a mea. Legata de Unchained Melody.

2011, palimpsestele, scrise cu spatele lipit de caloriferul fierbinte din Tractor ;)

2012, cea mai sexoasa, delicioasa si complicata negresa :P

2013, ce n-am citit. Incaaaaa!

Monday, December 8, 2014

Peisaj interior, Roxana Zeldea

Iaca, am ajuns in aceasta viata sa cunosc un om care a scris o carte. Nu-i vorba, ca scriitori am mai cunoscut, am stat pe langa ei de la o mana de minute la cateva ore. Da' un om, un om care sa fi scris o carte, de-asta nu mai cunoscusem niciodata.

Pana am cunoscut-o pe Roxiana la un interviu, in aprilie. Si prin iunie am aflat ca a scris o carte. Prin iulie am primit-o spre citire si parere. Am citit-o de cateva ori, cu uimire, admiratie, un soi de frica, multe intrebari.

Am pastrat-o multe luni. Ma mai uitam la ea, cum statea, mica, peste cartile din bilioteca. Ma gandeam la Roxiana. Cu admiratie. Cu intrebari.

Pentru putinta ei de a scoate din cap idei si a le pune pe pagina alba. Pentru perseverenta de a le aseza pana stau cum trebuie. Pentru rabdarea de a scrie pana termina. Pentru capacitatea de a construi in realitate o lume care nu exista decat la ea in cap.

Intrebarile, din cele incomode pentru mine: o sa am eu putinta, perseverenta, rabdarea, capacitatea vreodata? Nu de alta, da' peisajul meu interior e mai lenes de fel si se declara multumit cu lucruri facute doar... ca bursucul din Fabula lui Toma Caragiu.

M-au induiosat personajele mai mult decat povestea. Desenate in tuse groase, cu sensibilitati de rusi, declama si declara tot ce e important de stiut despre ei imediat ce au urcat pe scena. Schitati de-o (probabil adorabila) Roxiana de aproximativ 20 de ani, vorbesc cu imagini poetice, monologheaza despre teorii cromatice, nedreptati sociale, tin des discursuri inflacarate, joaca ping-pong sufletesc cu versuri din Blaga.

Elena, personajul principal feminin, pare un soi de printesa Disney. Se imbraca in rochii lungi, elegante, adesea rosii. Isi prinde parul in coc si prin casa sta in furouri, tot rosii, cu parul despletit. Sirete, bretelele furourilor Elenei aluneca adesea pe umar in jos, spre desfatarea iubitului ei pictor.

Chiar asa ii spune si ea odata: 'Iubite pictor, enigmele vietii mele sunt mult mai complicate.' Am notat, asa ceva trebuie sa declam si eu la un moment dat vreunui domn.

La fel de ireala insa usor mai adorabila pare Elena in vreo camasa de-a pictorului, desculta  in atelierul lui dezordonat, pozandu-i, iubindu-l, ingrijindu-l, adesea facandu-l sa exclame 'Nazdravana femeie mi-a fost dat sa intalnesc!' :D

Miraculoasa ca o printesa Disney, Elena pune pe picioare o fundatie care ajuta femeile abuzate, viziteaza si alina copii bolnavi de SIDA, preda, scrie, pozeaza, incheie un soi de armistitiu cu trecutul ei si are parte de tot soiul de drame.

Pierde un copil intr-o incurcatura cu iz interlop, trece printr-o crunta iarna a sufletului, increderea ei in barbati se face cioburi mici-mici pentru totdeauna si totusi, printesa Disney, renaste si declama iar, inaltandu-si privirea.

Ca personaj, e construita cu atata forta si claritate ca nu mai tii minte nimic din cum arata sau ce fac ceilalti. Retii, insa, cu detalii, cum a intrat ea imbracata in arteziana din Tineretului, cum ii alunecau picaturile de apa pe suvite. Ii tii minte dramatismele de pe Lady in (cum altfel...) Red si o vezi in fata ochilor, cu sufletul strans, cum sta ghemuita langa intrare cand s-au certat, ea l-a palmuit si a fugit din casa. Zambesti vazand-o ghemuindu-se la pieptul lui, citez, 'ca o pisica talentata'. Ti-o imaginezi atat de clar cum sta pe podea si mananca pizza si bea cola cu el, pictorul care o va picta numai pe ea pentru tot restul vietii.

Si-atunci ti se pare evidenta declaratia facuta de Gabriel (pictorul) unui amic, pe undeva pe la inceputul romanului, cand abia ce-o cunoscuse: '- M-am indragostit. // - Sincer sau e o alta aventura? // - De data asta sunt pierdut.' Pana la final te indragostesti si tu putin de ea.

Asa ca daca as fi cunoscut-o eu pe Roxiana pe vremea cand scria la aceasta carte, zau daca nu as fi batut-o la cap teribil sa schimbe titlul, sa-i spuna 'Portret Interior'. Pentru ca dincolo de scanarea unor realitati ale societatii romanesti de la inceput de ani 2000, dincolo de o dramatica poveste de iubire, dincolo de povestea unui pictor care a innebunit dupa ce a pierdut o femeie si a continuat sa o picteze, numai pe ea, cu anii, asta e o carte despre Elena.