Monday, April 7, 2014

Insula

Bat la usa inainte sa intru intr-o incapere, de fiecare data, uneori spre disperarea celor din incaperea respectiva, care sunt de parere ca daca ne batem mai mult sau mai putin pe burta nu mai e cazul sa ne batem si pe usa.

-sursa foto-
Batusem la usa ca sa intru dupa niste prosoape, pe care le tin in dulapul din camera in care o gazduisem pe ea. Si dupa maxim cinci minuti am intrat fara sa mai bat. Privirea mea nici nu trecuse bine de proiectia dulapului cand am zarit-o ridicandu-se din genunchi. Dupa inca un pas, i-am zarit si mainile: isi facea o cruce, cu privirea in jos.

Am incremenit, desi mintea ma indemna sa ma dau inapoi, eventual in marsarier. Inafara de D. si de mama cand eram eu mica, nu am mai vazut pe nimeni cand se ruga.

Mi-a parut si rau, ca am intrerupt un moment in care se face sa fii singur. Mi-a parut si bine, ca am iesit cu inima batandu-mi nitel mai cu spor si cu mirare in minte, cam ca atunci cand imi umplu ore cu frumos in fata unor tablouri.

Iar azi de dimineata* m-am trezit devreme ca sa o conduc la biserica. Esuasem in a-i explica cu claritate pe unde vine biserica asta in cartierul nostru adorabil insa cu stradute incalcite. Am lasat-o la poarta bisericii, dupa ce i-am aranjat bretonul bosumflat de esarfa cu care si-a acoperit capul. Si m-am uitat dupa ea, cum mergea in pas vioi, cu esarfa cu buline verzi si fusta smarald. In general se imbraca in pantaloni, banuiesc ca la biserica femeile trebuie sa mearga in fusta sau rochie. O sa o intreb.

Apoi m-am indepartat, cumva mandra de mine, ca o condusesem. Macar un doi la suta mi se pune si mie, nu? Doi la suta e cam ca firul de ceapa din Marele Inchizitor.

Si m-am gandit. Cum devine treaba cu sacrul la oameni, cat de adanca e foamea asta de sacru si de sens in noi. Cat de rari si pretiosi sunt oamenii ca ea. Cata liniste, claritate si pace are in suflet. Cum i se vad toate lucrurile astea frumoase in ochi. Cu cata gratie stie ea sa ia lucrurile asa cum vin, fie ele grozave, bune, neutre, rele, dezastruoase. Cat de mult bine si frumos aduce in vietile celor de langa ea si cat de putin se plange, isi plange de mila, se vaita, vorbeste sau barfeste despre altii. Cat de putin dramatica si laudaroasa si histrionica este. O raritate printre femeile pe care le stiu eu, care, probabil pentru ca cine se aseamana se si aduna, mai toate simt nevoia sa se alinte pana la dumnezeu (asta e un fel de pun, right? ;) ), fiind convinse ca asta inseamna sa fii femeie: sa te pisicesti si sa te printesesti.

Ea imi intareste nespus credinta ca a fi femeie inseamna a fi o insula. De sacru, de bunatate, de calm si liniste, de bucurie mica si simpla, de viata buna, de bucurie. Insula care ofera celor din jur, care nu ii incarca negativ, care nu se incarca pe sine negativ, in primul rand.

Desigur, aceasta baza de feminin se poate condimenta, dupa gust. Insa as vrea sa vad omul pe care il satisface o masa doar din condimente si prafuri (in ochi), fara miez.

*adica ieri, dimanche ;)

No comments: