Wednesday, May 8, 2013

Speranta din salasul diavolului

De ceva vreme ma uimeste cate lucruri sunt facute majoritar din poezie. Aseara, o rugaciune. Am rasfoit o carticica cu rugaciuni, bine roasa pe la colturi de catre o fata prea buna pentru lumea asta, care a uitat-o la noi acasa.

Daca ai mai cotrobait pe blognaiv, ai mai intalnit postari in care povestesc despre saracia religioasa in care am crescut eu. Provin dintr-o familie ortodoxa doar cu numele si nici pe la biserica nu prea m-am dus pentru ca pur si simplu nu am fost socializata asa; ai mei erau, probabil, prototip al omului nou comunist :P

Curioasa sunt si prag scazut al sensibilitatii am, asa ca fac pasi mici si haotic-neindrumati spre un suflet mai bogat, in toate felurile.

Sa revenim la rugaciunea descoperita de mine. Zice asa, la un moment dat:

"Ci vezi, Doamne, smerenia mea si-mi iarta toate pacatele mele; vezi, ca s-au inmultit mai mult decat perii capului meu faradelegile mele. Caci ce rau n-am savarsit? Ce pacat n-am facut? Ce rau nu mi-am inchipuit in sufletul meu?"

Urmeaza apoi o insumare atat de lunga a categoriilor de pacate incat pare exhaustiva. O sa sarim peste ea si-o sa mergem la partea la care mi-au inghetat mie maruntaiele de parca as fi citit un roman scris la persoana intai de catre un om crunt de indurerat si incercat.

Magnificent copy, Simeon Metafrastul, chapeau, zau asa.

Gata esti?

"(...) toate simturile si toate madularele mi le-am intinat si le-am stricat si de nici o treaba le-am facut, ajungand cu totul salas diavolului. Si stiu, Doamne, ca faradelegile mele au covarsit capul meu, dar multimea indurarilor tale este neasemanata si mila bunatatii tale cea fara de rautate este nespusa si nu este nici un pacat care sa biruiasca iubirea ta de oameni."

-sursa foto-
Dupa cum ti-ai dat seama din bolduire, expresia aia m-a facut tare mica. Mi-am imaginat, ca intr-un tablou intunecat al lui Goya, disectia unui om mancat tot de rautate pe dinauntru, care nu se putea atinge nici pe el insusi fara sa-si faca rau.

M-am intrebat ce-i in capul lui cand pune seara capul pe perna si e silit sa lase controlul ca sa poata adormi. Cum e lumea viselor lui? M-am gandit ca probabil uraste constanta cu care vine noaptea dupa fiecare zi.

Pentru ca interiorul ni se vede intotdeauna la suprafata, cine ii sta prin preajma? Il iubeste cineva? De-adevaratelea?

Mai mult decat imaginea asta teribila m-a emotionat rrrrau de tot speranta din ultima fraza. Lunga, cu multe cuvinte nesigure, codindu-se parca pana ajunge la cerinta: iarta-ma si iubeste-ma asa vai de capul meu cum sunt. Un fel de ultima speranta: daca nici tu nu o sa ma iubesti, atunci nu mai am nicio sansa.

M-am gandit ca, ajustand proportiile, asa ne punem speranta in povestile de iubire care ne mai apar din cand in cand in cale. Intalnim pe cate cineva, vedem ceva anume in el sau ea si am vrea sa ne mantuiasca intr-un fel amestecat de mama / iubita / dumnezeu.

Si mai ales m-am gandit la povestile din realitate. Putina speranta acum, inca putina mai incolo... poate iese bine. Sa... mmmm... speram.

No comments: