Sunday, May 26, 2013

Paid to obey

Ieri am avut o discutie aprinsa si memorabila cu un elev de-al meu, un tip foarte driven, ambitios, muncitor si perseverent. Bref, tot ce eu nu sunt. Inca. Eu am primit de sus o droaie de daruri pe care nu le merit si pe care le risipesc sau le las acolo, poate-poate or face ceva singure. In timp ce eu citesc, beau ceaiuri aromate, scriu povesti, visez cu ochii deschisi si rontai biscuiti.

Imi spunea ca el are succes in ierarhia in care se afla acum undeva intermediar pentru ca s-a prins ca este platit ca sa fie cuminte si ascultator, sa faca ce i se spune fara a comenta, cu atat mai mult daca ceea ce i se cere e gresit sau ridicol. Paid to obey.

-sursa foto-

In top cinci fraze cu care imi scoti la suprafata combativitatea bine ascunsa si destul de lenesa in mod obisnuit.

Obey. Fara explicatii, fara argumente. "Ca asa spun eu". "In departamentul asta, seful sunt eu."

Putine lucruri imi sunt mai detestabile si putine lucruri trebuie sa invat mai mult decat sa fac asta.

Si, nu-i vorba, imi cunosc bine de tot lipsurile si lucrez incet si temeinic sa le remediez. Dupa multinationala am lucrat un an si ceva intr-un domeniu special ales pentru a-mi dezumfla ego-ul care sta tot timpul in spatele nevoii de a nu fi obedient. Cu o persoana special aleasa, provocatoare, autoritara, cu reactii impulsive urmate de eternele scuze care ma scarbesc pe mine mai mult decat lipsa lor.

Am plecat doar cand am verificat ca am invatat.

M-am ambalat putin in discutia de ieri, pentru ca, indiferent de ego, autoritate si ierarhie, inca mi se pare ridicol sa platesti un om ca sa te aprobe si sa faca exact cum ii ceri mai degraba decat sa-l platesti pentru a-ti pune la dispozitie intregul lui potential, care uneori vine si te provoaca si pune intrebari incomode si priveste din unghiuri din care tu nu privesti. Iar daca mai e si tanar si cu prea multi dinti, mai si spune cu voce tare lucruri din categoria celor "care nu se spun" si deschide, cu intentii revolutionare, subiecte tabu.

Am ajuns acasa si m-am gandit mult la pozitia mea. La pozitia lui, care se jura ca a identificat secretul succesului in legea populara a capului plecat pe care sabia nu-l taie. Eu ma tem ca daca pleci prea des capul in loc sa-l folosesti pentru a evalua situatia, s-ar putea sa nu-ti mai mearga.

Iar azi am vazut, voila coincidenta, "Hannah Arendt".

Am ras de succesiunea intamplarilor si de faptul ca o sa tot ruleze pe fundalul mintii mele cateva zile.

In plus, ma bucur ca am descoperit asta despre elevul meu. Si-asa ma invata foarte multe fara sa stie (vezi primele randuri), acum ma simt de parca ar trebui sa-l platesc eu pe el. Hai sa nu-i spunem asta, e un negociator prea bun ;)


Wednesday, May 22, 2013

6

-sursa foto-
Oare e timpul sa il inscriu pe blognaiv la scoala sau sa il mai las un an sa copilareasca? :P
O felie de tort si-o imbratisare pentru tine, care citesti, de oricata vreme. Sa ne mai imbratisam si feliem (de tort) si la anul!

Irezistibile imbratisari

Categoric lucru, in topul celor mai irezistibile imbratisari stau sus de tot pe pozitii imbratisarile de la fetite de vreo trei ani, cu breton smecher, rochita albastra si degete lipicioase.

Am pus momentul bine la pastrat :)

Tuesday, May 21, 2013

Havreflarn

-sursa foto-
Pentru azi, un singur cuvant. Havreflarn.

In traducere, biscuitii "mmmmmmmmmmmm...". Cam asa, doar ca intins pe multe minute intregi, am facut eu in tot timpul in care i-am mancat. Si i-am mancat incet, sa tina mult.

Ce imi este foarte clar din ei (pe langa faptul ca nu voi manca niciodata destui) este ca nu-i pot manca in public pana nu-mi trece perioada asta de fluturi in... corzile vocale.

Trebuie sa pun cativa pe o farfurioara frumoasa si sa merg undeva sa ma ascund. Departe de urechile curioase. Sa fim doar noi: ei si eu. Sa ne venim de hac reciproc.

Monday, May 20, 2013

Trei doamne

Sunt trei doamne pe care le citesc de multa vreme. Plec cu greu de pe paginile lor. De fiecare data ceva mai desteapta, mai bogata sufleteste si mai deschisa si cu mai multa mirare.

Nu le cunosc si nici nu stiu daca vreau. Imi plac foarte mult corolele de minuni, mai abitir la oameni decat la lucruri. Cateodata mi se pare ca le cunosc pentru ca gasesc in povestile lor segmente din povestile mele. Alteori mi se pare ca ma cunosc ele pe mine pentru ca par a se mira special pentru mine sau par a povesti despre segmente din mine.

Desigur ca nimic din toate astea nu e real. Doar e, exista, se afla. Real este ca imi dau seama ca pun bucati din ce invat de la ele in mine si sunt acceptate, ca de la un donator perfect compatibil.

Ma bucur mult pentru mine, ca ma imbogatesc. Ma bucur la gandul cum o fi sa fii ca ele.

Adorabila viata.

Uite-le aici, sa le citesti si tu si sa gasesti ceva care sa vorbeasca sufletului tau:


PS: o fi fost prin vara dinspre clasa a doua spre a treia. Doamna Coman ne daduse de invatat niste poezii, "pe de rost". Printre ele si "Trei, Doamne, si toti trei!". Nu mai am in memorie detalii despre zilele in care am invatat-o. Tin insa minte coperta, dintr-o hartie usor pufoasa, ca o gutuie. Si mai tin minte dupa-amiaza de duminica in care m-a ascultat mama. Eram in dormitorul mic, cu jaluzelele trase. Jaluzele de-alea care se rulau, din fasii de lemn intretesute cu fire rosiatice. Dormitorul era plin de lumina asta usor rosie, mama statea pe recamier, cu cartea in mana, in rochia aia cu bretele pe care si-o cumparase de la mare iar eu stateam in picioare in fata ei si recitam, ruland in pumni surplusul de material de pe pulpele pantalonilor.

Mi-am amintit de asta pentru ca si acum invat poezii. Acum nu ma mai pune nimeni si, in plus, le invat "by heart", minunata expresie.

Friday, May 17, 2013

De viata anterioara

Asa se umfla sufletul in mine cand ascult gospel incat am ajuns la o explicatie fantezista si dantelata, care ma
-sursa foto-
satisface: de buna seama ca intr-o viata anterioara am fost o negresa mai degraba rotunda decat inalta; cantam intr-un gospel choir, purtam vreun soi de kurta mustar, un turban turcoaz si cercei mari, din lemn. Din respectiva viata nu am plecat chiar cu mainile goale. Mi-au ramas bucuria asta surprinzatoare a sufletului, pasiunea pentru cerceii din lemn si ceva fund mai mare decat ar fi cazul. Sa zic mersi ca nu-mi place sa ma imbrac in mustar!

Mai inainte de asta am fost un motan mare, pufos si lenes. Iar dupa, zau daca nu mi-ar fi placut sa fiu bibliotecara sau librar.

Si stiu si cum am facut sa retrogradez de la om la motan: mai inainte de a fi motan am fost o Stepford wife pedanta, clasica si decorativa. Din pacate si de-aici am plecat cu geanta plina si nu tocmai cu cele mai apreciate trasaturi.

Poate-poate in viata care vine o sa fiu saxofonist sau clarinetist. Si-o sa ma minunez de ce se umfla sufletul in mine cand aud glissando-ul ala de clarinet de la inceputul Rhapsody in Blue :)

Thursday, May 9, 2013

Desteptaciune si feng-shui

Aseara m-am dus la culcare cu feng-shui-ul ciufulit si cu o seama de intrebari si o certitudine. Sa o luam cu extremitatile si sa purcedem catinel spre crema.

Certitudinea: militantii pur si simplu nu sunt din filmul meu. Ca militeaza pentru ursii panda, pentru deparazitarea pustilor din lumea a treia, pentru nicusordan, pentru biserica de ziua a saptea. Nu e pe gustul meu incrancenarea aia, pornirea razboinica pe care o au cei mai multi dintre ei, dorinta aia fierbinte de a te pune si pe tine pe drumul cel bun, singurul dealtfel. Si a se nota ca si nicusorul si pustii si ursuletii imi sunt tare simpatici; ba chiar fac parte din categoria aia blamata care da bani (inutil si prostesc poate) cersetorilor.

Ce-o sa se prabuseasca daca ne ascultam reciproc ideile, ne urmarim liniile de argumentare si apoi conchidem ca suntem de pareri diferite si ne batem prieteneste pe umar? Eu am incercat si am vazut ca nu se prabuseste nimic. Din contra, se construieste ceva in noi: o idee in plus si-un ego mai sanatos.

E si-o vorba din popor si din topor, de-i placea si domnului Paleologu destul. Zice ca fiecare cu-aia a ma'sii.

Feng-shui-ul ciufulit vine din proprie initiativa. Am avut o zi in care, in repetate randuri, mi-am spus mie ca, fata de ceea ce imi doream cand eram mai tinerica, am ajuns destul de mediocra. Durerea venea de la a constata ca nu e asa grav pe cat ma asteptam sa fie, in parte pentru ca am descoperit ca viata e mult mai mult decat mental, filozofie si idei. E cu oameni care incearca sa rezolve situatii.

Pe acest fundal, ma pune, la ceas de seara, Mefisto pare-se (caci altfel, cine? :P ), sa intervin intr-o discutie intre intelectuali pe facebook. Discutia era despre accidentul din Bangladesh, opiniile insuficient de politically correct ale unei frumoase doamne de pe la noi despre acest accident si parerile stimatilor intelectuali si stimatelor intelectuale, care faceau variatiuni in gama umanist-socialista.

Nici cu umanismul n-am nimic decat sa-i pun coroane de dafin, caci il practic si mi-a fost reprosat si mie in repetate randuri. La ultimul rand inca mai cuget din cand in cand si nu mereu reusesc sa-mi desclestez suficient maxilarul de mandibula.

Mefisto ziceam, ma pune sa intervin si sa arunc in lupta un link catre o opinie diferita, mai de dreapta. O dreapta echilibrata, un text care demonstra cu vorbe si fara lacrimi ca poate exista si alte feluri de-a privi situatia. Atat. Fara tragedii, fara acuzatii.

Si unde nu vine un domn si unde nu ma pune dumnealui pe mine cu boticul pe labe, mars la loc si mai citeste, de data asta o sa fiu bland cu tine. Eu, pe fundalul de mediocritate descris anteriormente, spun multumesc frumos, o sa iau in calcul, o sa citesc cu atentie textul pe care mi l-ati recomandat si zice fix pe dos fata de ce zice textul pe care l-am sugerat eu.

Si ma apuc sa citesc textul. Cam socialist pentru gusturile mele insa si domnul era mare oengist, deci cadra.

-sursa foto-
Nu apuc sa ajung bine la o concluzie ca thread-ul se umpluse de spume si din norisorii astfel creati, ca in Pif et Hercule, sareau in jur capete, degete muscate, cravate, stilouri, butoni si multe alte semne de intelectualitate si gandire rafinata.

Un alt domn, care basically era de acord cu textul pe care il recomandasem eu ca pe un simplu exercitiu de largire a perspectivei, unde nu mi ti-l apuca pe oengist de-o pulpana si unde nu mi ti-l scutura si-l spurca! Pasamite, ca sa-i bage mintile in cap si sa-l invete Calea Cea Dreapta, Unica.

M-am intristat rau de tot. Pai bine ma, daca si tu faci exact la fel, daca si tu ai Calea si vrei sa o vari cu forta pe gatul cui te-asculta, degeaba suntem de acord intr-o idee.

M-am pregatit de culcare, intr-un ton amar. Ma intreb daca pot exista discutii civilizate intre oameni civilizati, in care sa observam ca exista mai mult de-o idee, mai mult de-o nuanta si oameni care gandesc altfel decat gandim noi. Iar acesti oameni nu trebuie impuscati, gazati, reeducati, convinsi cu forta, pusi cu botul pe labe in the most gentleman-like manner si trimisi la bibliografie sau la originile vietii.

Nu pentru prima oara in ultimul an, vin si ma intreb inca o data la ce foloseste atata cunoastere pe care o aruncam, la deruta, in ochii celorlalti, daca nu suntem in stare sa ne controlam ego-ul, nevoia de recunoastere si de status si gura.

Nu mai bine ne intoarcem noi la originile vietii, fiecare pe la mmm... casa cui ne are?

PS: desigur ca link-ul e bine-mersi, feng-shui-ul isi revine cum a mai facut-o si in alte dati. De buna seama, eu am invatat insa ca nu e bine sa te bagi printre oameni atat de destepti incat nu mai simt nevoia sa invete si lucruri noi. Eventual sa stai pe margine si sa mai inveti tu cate ceva. Unii dintre ei sunt chiar dispusi sa fie blanzi cu tine. Eu blandetea o apreciez intotdeauna.

Wednesday, May 8, 2013

Speranta din salasul diavolului

De ceva vreme ma uimeste cate lucruri sunt facute majoritar din poezie. Aseara, o rugaciune. Am rasfoit o carticica cu rugaciuni, bine roasa pe la colturi de catre o fata prea buna pentru lumea asta, care a uitat-o la noi acasa.

Daca ai mai cotrobait pe blognaiv, ai mai intalnit postari in care povestesc despre saracia religioasa in care am crescut eu. Provin dintr-o familie ortodoxa doar cu numele si nici pe la biserica nu prea m-am dus pentru ca pur si simplu nu am fost socializata asa; ai mei erau, probabil, prototip al omului nou comunist :P

Curioasa sunt si prag scazut al sensibilitatii am, asa ca fac pasi mici si haotic-neindrumati spre un suflet mai bogat, in toate felurile.

Sa revenim la rugaciunea descoperita de mine. Zice asa, la un moment dat:

"Ci vezi, Doamne, smerenia mea si-mi iarta toate pacatele mele; vezi, ca s-au inmultit mai mult decat perii capului meu faradelegile mele. Caci ce rau n-am savarsit? Ce pacat n-am facut? Ce rau nu mi-am inchipuit in sufletul meu?"

Urmeaza apoi o insumare atat de lunga a categoriilor de pacate incat pare exhaustiva. O sa sarim peste ea si-o sa mergem la partea la care mi-au inghetat mie maruntaiele de parca as fi citit un roman scris la persoana intai de catre un om crunt de indurerat si incercat.

Magnificent copy, Simeon Metafrastul, chapeau, zau asa.

Gata esti?

"(...) toate simturile si toate madularele mi le-am intinat si le-am stricat si de nici o treaba le-am facut, ajungand cu totul salas diavolului. Si stiu, Doamne, ca faradelegile mele au covarsit capul meu, dar multimea indurarilor tale este neasemanata si mila bunatatii tale cea fara de rautate este nespusa si nu este nici un pacat care sa biruiasca iubirea ta de oameni."

-sursa foto-
Dupa cum ti-ai dat seama din bolduire, expresia aia m-a facut tare mica. Mi-am imaginat, ca intr-un tablou intunecat al lui Goya, disectia unui om mancat tot de rautate pe dinauntru, care nu se putea atinge nici pe el insusi fara sa-si faca rau.

M-am intrebat ce-i in capul lui cand pune seara capul pe perna si e silit sa lase controlul ca sa poata adormi. Cum e lumea viselor lui? M-am gandit ca probabil uraste constanta cu care vine noaptea dupa fiecare zi.

Pentru ca interiorul ni se vede intotdeauna la suprafata, cine ii sta prin preajma? Il iubeste cineva? De-adevaratelea?

Mai mult decat imaginea asta teribila m-a emotionat rrrrau de tot speranta din ultima fraza. Lunga, cu multe cuvinte nesigure, codindu-se parca pana ajunge la cerinta: iarta-ma si iubeste-ma asa vai de capul meu cum sunt. Un fel de ultima speranta: daca nici tu nu o sa ma iubesti, atunci nu mai am nicio sansa.

M-am gandit ca, ajustand proportiile, asa ne punem speranta in povestile de iubire care ne mai apar din cand in cand in cale. Intalnim pe cate cineva, vedem ceva anume in el sau ea si am vrea sa ne mantuiasca intr-un fel amestecat de mama / iubita / dumnezeu.

Si mai ales m-am gandit la povestile din realitate. Putina speranta acum, inca putina mai incolo... poate iese bine. Sa... mmmm... speram.

Tuesday, May 7, 2013

Mai ne intalnim si noi?

In urma apelului trecut mi-am cunoscut o mana strasnica de cititori de blognaiv. Nu am baut cu toti ceai, doar
-sursa foto-
cu unele am baut, caci deh, trebuia sa ma gandesc eu dinainte ca invitatia la ceai striga "estrogeeeeen!"  si probabil mai implica si fundite, pisoi, bulinute si perne pufoase. Cu unii ne-am plimbat cale de multe mile, cu altii am stat in mult fum si-am mancat pinguini, cu altii ne-am spus povesti prin sms saptamani intregi inainte, cu altele am mancat impreuna.

Daca mai sunt dintre voi, cititorilor de blognaiv, cativa care si-ar dori sa ne cunoastem personal, dati un semn pe adresa de mail pe care o gasiti la profil, in dreapta.

In mai ne intalnim sa ne plimbam. In vreun parc, pe stradute, pe bulevarde, matinal sau pe seara, pe ploaie, pe soare. Walk-and-Talk-May :)

PS: sper ca nu sunteti genul care oboseste repede si vrea sa se aseze pe banca. Ca eu nu-s.