Friday, April 5, 2013

Straturile din oameni

E bine sa nu  uitam straturile intermediare fiintei care suntem astazi. Sa tinem minte si sa ne notam pe un post-it mental ca panta rhei, totul curge. Nu ne-am nascut direct inalti, frumosi-coz, mintosi si mereu cu verbul la noi. La inceput chiar faceam pe noi si improscam peretii cu pireu de mere si biscuiti.

In ultimele luni eu am uitat de asta si abia cand am avut ragaz sa stau si sa cuget mi-am dat seama ca am fost nedreapta, poate chiar cruda si am facut pe desteapta.

Orice pusti devine om

Tastez randurile astea bataindu-ma teribil pe un buchet de piese Nirvana, din motiv de azi 5 aprilie.

In ultimii doi ani de liceu si primii doi ani de facultate am avut o perioada grunge. Purtam pantaloni largi si voit neglijenti, tricou larg peste o bluza de bumbac cu maneci lungi. Iar parul era o durere. Ma pieptanam doar cand ma spalam pe cap. Destul de des, din fericire. In rest, sfintele degete. Putin peste umeri si in mare nepieptanat, parul meu imi servea deseori si drept perdeluta. Mai ales la infioratoarele seminariile de mate.

Psihologic nu m-am mulat prea bine pe "supararea" si tristetea din piese pentru ca eu am fost construita mental destul de pop-floricele pe campii. Dar tare mi-ar fi placut. Sa fiu asa... trista, depresiva, neinteleasa! Ma prefaceam cat puteam.

Mi-am amintit de acest episod teribil din istoria propriului look pentru ca am observat ca incepusem, de ceva vreme, sa am apucaturi de batranica respectabila cand ma uitam la pustii "din ziua de azi". Cu ochii lor invinetiti de dermatograf, cu bretonul lor filat, purtat numai si numai cu scopul de a bloca 80% din vedere. Baietei slabi, cu picioruse-grisina acoperite de jeansi mulati, uite-asa o sa sfarseasca umanitatea, profeteam eu, plangandu-le de mila femeilor viitorului, care vor avea ghinionul sa-si amestece ADN-ul cu ce promiteau jalnicele mostre din metroul bucurestean. Dimpreuna cu Niciul, deplangeam sfarsitul barbatilor bine construiti, cu umeri lati, coapse puternice, posterioare musculoase si par scurt si nefilat, preferabil.

Uite ca din orice pusti jalnic iese, dupa o suma de ani, un om de omenie. Tot dintr-o gramada de haine largi si par nepieptanat am iesit si eu. Si e adevarat ca mai am hat de imbunatatit, da' eu zic ca sunt om de omenie, varianta work in progress.

Asa o sa fie si ei. Acum sunt pe drum. Probabil ca in privirea aia mic-burgheza e si multa gelozie: gelozie pe pasiunea care te face sa te transformi in ce iubesti mai mult; gelozie pe increderea ca orice se poate; gelozie pe problemele minuscule gen "nu-mi dau ai mei bani de 1 mai in Vama"; gelozie pe timpul pe care ei inca il au si noi l-am irosit deja.

Oh, by the way. Ziua de azi e si ziua in care traiesc eu. Vremea mea e acum, cand traiesc. Nu un trecut idealizat.


"Nici nu mai stiam cum ma cheama"

Acum niste timp mi-a povestit un omulet adorabil ca s-a intalnit intamplator cu un domn pe seama caruia dezvoltase un oarece crush greu de identificat. Tanguitor, greu de inteles din pricina tanguielilor si onomatopeelor, mi-a spus omuletul ca, brusc, s-a transformat intr-o fiinta rosie, lipsita de limbaj articulat, agitata si cu un aer usor retard. Am facut un efort sa urmaresc firul povestii, pentru ca se pare ca efectele au mai durat ceva ore in urma intalnirii.

Mi-e rusine sa spun. Am ras. M-am amuzat. Am facut glume proaste.

Omuletul nu s-a suparat, ca asa e el facut, prea bun pentru lumea asta. Mi-am cerut iertare si i-am povestit.

A fost odata ca niciodata, pe cand eram si eu tanara si prea-putin-stiutoare, un domn de care m-am indragostit subit. Prima oara cand l-am auzit la telefon am cazut in fund literalmente. Stateam in picioare in pat, cu spatele sprijinit de perete, cred ca ma ridicasem de emotie, ca urma sa ma sune. Am apasat pe butonul verde, am dus telefonul la ureche, am auzit "nadi...", atat a spus, nu tu "salut", nu tu "alo". Si am alunecat peste perne si l-am speriat pe Yeti, care lenevea linsitit. Avea o voce fabuloasa. Adanca, joasa, masculina, putin dura de la fumat. Oarecum Eddie Vedder.

Acela a fost momentul.

A urmat o perioada in care, cand ne vedeam / auzeam, mie mi se debloca automat cortexul prefrontal. In mare, as fi tacut. Ba nu, as fi tacut si i-as fi fost groupie. In mic, ma chinuiam sa vorbesc, sa conversez. N-as putea spune ca-mi iesea. Era ingrozitor si eu ma simteam la fel. Basically, intre mine in acea stare si o proasta ordinara nu era mare diferenta.

Si totusi am uitat. Am uitat ca mi s-a intamplat si mie si m-am amuzat cand i s-a intamplat altuia. Si-aici cred ca intra o doza de gelozie: pentru simtirile atat de puternice si pentru sufletele care le insipra si cele care le traiesc; pentru curajul de a te baga intr-o astfel de tornada doar pentru ca iti doresti foarte tare ca la final sa fie o poveste fabuloasa.

De cele mai multe ori schitele intermediare arata jalnic si ne fac sa ne rusinam. Ne vine sa le facem ghem si sa le aruncam la gunoi, sa nu le mai vedem nici noi si sa nu le mai vada nimeni. Doar ca fara schita intermediara nu se ajunge la versiunea finala si e bine sa tinem minte.

PS: vezi si Palimpseste, daca iti plac straturile din oameni.

PPS:

2 comments:

Miha said...

You sweet thing. Te imbratisez burtos >:D<

Danonino said...

:) Multumesc.