Wednesday, March 14, 2012

"Knulp. Demian" de Hermann Hesse

-foto sterpelita intru ilustrare de pe okazii.ro-
Daca ai de luat un cadou pentru o persoana care are curajul sa fie altfel decat ceilalti si-si pune intrebari despre sine si despre lume (si cine nu-si pune, q.e.d. teoria mea cum ca cel mai bun cadou este o carte!!! :P ), aceasta carte este o idee foarte buna. "Knulp. Demian" contine doua scrieri mai timpurii ale lui Hermann Hesse, in care acesta schiteaza tipuri si idei pe care le vei gasi la apogeu in scrierile lui mai faimoase, de maturitate. Eu l-am citit pe Hesse usor invers cronologic si din cauza asta m-am bucurat si mai mult de regasirea cu Omul Liber despre care scrie adesea Hermann Hesse.

De altfel, cred ca acesta este firul care tine impreuna in acelasi volum cele doua scrieri destul de diferite.  Ma gandesc ca au fost puse impreuna mai degraba din motive de simt practic editorial. "Knulp" este povestea sfarsitului unui Om Liber care a umblat  prin lume si s-a bucurat, aducand bucurie prin istorisirile sale si celor mai asezati, mai... burghezi mental. "Demian" este un buildungsroman despre devenirea unui copil in Om Liber.

Daca e sa aplicam sita cehoviana a operelor care plac sau nu, ei bine, aceste doua scrieri ar ramane in sita: mi-au placut amandoua. "Knulp" e ceva mai boema, mai descriptiva, lirica, pe cand "Demian" e mai incrancenata, mai bogata cultural, mai densa, te tine mai abitir lipit de paginile ei.

Cum e Knulp

Knulp este un hoinar prin lume, un tip prietenos si cu prieteni in orice colt al Germaniei (caci lumea prin care hoinareste el este Germania inceputului de secol 20). Noi il cunoastem direct pe ultimele sute de metri ale vietii sale si indirect din povestirile celorlalti despre el. Knulp vorbeste mult despre estetica, despre arta, despre frumusetea din viata zilnica si marunta. Se pricepe la mai toate mestesugurile, stie sa faca pe oricine sa vorbeasca inflacarat despre ce ii place cel mai mult (ah, aceasta eterna cheie spre sufletele oamenilor!).

Knulp e un rafinat, un elegant in suflet, purtari si infatisare. Are un suflet mereu proaspat si spre final putin obosit dar nu din acest motiv mai putin cautator.

Cand simte ca i-a venit sfarsitul, se retrage catre un prieten din copilarie si moare impacat, multumit, linistit, reflexiv. Cam asa cum traise. Pare insa ca lasa un oarece gol in sufletele celor care il primeau incantati la ei in casa intru gazduire pe vagabondul care aducea cu el Bucuria.


Cele doua cai din Knulp. Si singuratatea.

Mi-a placut Knulp. Mi-a placut si m-a intristat pentru ca pare ca lasa deschise doar doua cai: fie te burghezesti stramt si fara orizonturi, fie faci nimic remarcabil bucurandu-te. Si m-a mai intristat gandul ca oricare cale ai alege, tot de unul singur esti intotdeauna. Degeaba te asezi la casa ta si-ti iei nevasta si faci o ciurda de copii, esti la fel de singur ca Knulp in haladuielile sale. Doar ca mai putin bucuros, mai putin elegant si mai mult impovarat si mai mult constrans.


Cum devine (cu) Demian

Demian este unul dintre ridicatorii de suflete pe care ii intalneste Emil Sinclair de-a lungul devenirii sale in Om Liber. Pe Emil il intalnim cand are vreo 8-10 ani, in casa parinteasca, in Paradisul burghez pe care tocmai urmeaza sa-l piarda. Il urmarim de-a sfasierilor de suflet, de-a lungul gaurilor negre, de-a lungul cautarilor specifice unei cresteri. Ca si in Narcis si Gura-de-Aur, si aici sunt multe dualitati si toate se imbina in necesar.

Povestea lui Emil Sinclair

Povestea lui Emil Sinclair este una a cresterii, calauzite sau de unul singur. Din casa de basm a parintilor este fortat sa creasca si sa cunoasca, treptat, reversul: santajul unui scolar mai mare il invata ca poate comite fapte reprobabile, ca se poate ascunde, furisa, ca poate minti. O calauza intru rele ii este si Alfons, un licean care il initiaza in lumea alcoolului si a nepasarii. Il mai calauzeste in largirea lumii sale si Pistorius, un muzicant-preot-necredincios. Fascinanta combinatia de "ocupatii" ale cuiva, nu? Pistorius ii explica dualitatea lumii si ii atrage atentia asupra obligatiei de a merge pe drumul individuatiei, odata ce ai pornit pe el.

Cel mai calauza dintre toti ii este Max Demian, care il invata, mai presus de toate, semnul lui Cain: nu exista perspectiva unica asupra a nimic pe lumea asta. E bine sa intorci totul pe dos ca sa aduni apoi cele doua perspective si sa vezi, abia intr-un final, care este sensul.

Influenta jungiana

Cu cativa ani inainte sa apara "Demian", Hermann Hesse a parcurs o analiza cu un analist de descendenta jungiana, Dr. Lang. De unde, probabil si bogatia de simboluri si idei jungiene: imagini arhetipale, dualismul bine-rau si gnosticismul care il implica, Mama ca sursa, procesul de constientizare ca deschizator de drumuri personale in vederea individuatiei. Ca si Jung in perioada sa de psihoza, Demian, calauza lui Emil Sinclair are viziuni despre o mare rupere  in lume, despre un val de sange care va sterge lumea cum o percepem acum si va aduce cu sine o Alta lume, cu alte reguli. De tinut minte ca romanul a fost scris dupa primul razboi mondial!



Mi-au placut foarte, foarte mult in "Demian" clipele de revelatie care urmau gasirii si intelegerii unui mecanism nou al lumii, al sinelui. Mi-au placut discutiile gnosticiste, mi-a placut mult imaginea cu pasarea care se zbate sa iasa din gaoace, caci orice iesire din orice gaoace este o durere insa o durere care trebuie sa aiba loc si o durere care merita dusa. Mi-a placut Abraxas: si dumnezeu si satana, si intuneric si lumina.


Asa carte intensa, concentrata, din care extragi pasaje preferate, care iti extrage intrebari acute sau cronice, asa carte e musai de citit. Cand o sa am copii o sa le-o dau sa o citeasca mai devreme decat am facut-o eu.





6 comments:

Daniel said...

Mulţumim frumos, Daniela, pentru înfăţişarea ispititoare a celor doi!
Drept urmare am scos iarăşi cartea de sub un teanc de alte titluri de pe birou, am aşezat iarăşi micul meu semn la "Primăvară timpurie" şi aştept să se coboare seara, mi-ai făcut poftă...

(îmi e totuşi puţin greu, şi cu tulburele din Sabato, şi cu cel din mine, să schimb registrul, aerul, întru mai luminoasele şi mai "liberatoarele" - cum zici tu - pagini ale lui Hesse...)

(şi ar mai fi ceva: cât crezi că este de necesară, de hotărâtoare călăuzirea sau măcar prezenţa unui celălalt? cum vezi mereu căutând personajele lui Hesse... sau, de fapt, ele au numai impresia că le-ar lipsi, mergând până la urmă tot singuri, ei înşişi... "oricare cale ai alege, tot de unul singur eşti întotdeauna"...)

(nu mă satur să întreb, să iscodesc... din ale mele - cam nepotrivit pentru aici şi vorbă lungă - : cât de important este să comunici, să dai glas înaintea celuilalt, să curgi spre altul fără să inunzi, fără să îneci, ca să poţi găsi un ritm firesc al petrecerii dinlăuntru ne mai tălăzuindu-se pe-acolo, ne mai dând pe-afară într-o disperare, prin ochi, prin piept, prin frunte...? adică din când în când e nevoie de a găsi oameni cu darul ascultării, cum aflam de luntraşul lui Siddhartha, sau, ca pentru copii, de Momo a lui M. Ende...? e aşa, sau e pur şi simplu o întâmplare ajutătoare, dar nenecesară, peste care dai sau nu pipăindu-ţi propria cărare...?)

Scuze pentru spaţiul păpat!
(e ceva rost pentru textul acela în sp.?)

Danonino said...

Wow, dar multe paranteze! Nici nu stiu ce vrei tu de fapt sa spui, paranteze sau ne-paranteze :)

Cred ca tuturor ne e mai usor si mai clar cand ne indruma cineva. Drumul il faci, intr-adevar, tot singur, doar ca e mai clar pe unde sa o iei si poate nici nu te mai ratacesti. De unul singur sunt mult mai multe sanse sa te ratacesti.

Cea de-a treia paranteza mi se pare cam prolixa deci spun ????!!!??? :)

Cat despre cea de-a patra, cum adica " e ceva rost"?

Si daca e prea mult de explicat aici, imi poti trimite un e-mail.

Daniel said...

Am citit o parte din istoria lui Knulp, mi-a rămas caracterul său special, delicat, frumos, bogat, atât de firesc, ca viaţa... Se poate să te naşti astfel, aplecat cu uşurinţă spre nobleţea sinelui, sau devii în parte imun la cenuşiul vieţii, la meschinărie şi prostie şi ascunzişuri - cum eşti încercat de pretutindeni -, prin sudoare şi frământare îndelungată? Ei, cine-o fi cel care rămâne copil toată viaţa...?

Oricum, mai am de mers prin carte, şi am tras cu ochiul şi la partea a doua, la Demian, recunosc că mă atrag, şi aici şi acolo, "discuţiile gnosticiste".

Privind parantezele: au apărut când nu s-au mai potrivit cu subiectul propus de tine. E-adevărat, sunt prea încâlcite, cum sunt şi eu în general. O să încerc să vorbesc altfel pe contul de lastfm. Aici cred că trebuie să respect cuvintele-mamă, postate de tine.

Ultimul lucru era despre textul în limba spaniolă. N-am ştiut cum să-l introduc în urma cărţii prezentate de tine... Îmi cer scuze!

Daniel said...

Am ajuns la "fragmente postume"...

Aşa m-a uns la inimă, ca mierea, aproape că mi-a venit dorul de ducă şi câte-o rugă după asemenea suflete ca al lui Knulp, pe care ţi-l doreşti la o întretăiere mai însemnată a cărărilor proprii. Doar că drumul celor ca el sfârşeşte în cele din urmă în singurătate, poate doar faţă în faţă cu Dumnezeul acela de care "teamă nu-i era", de care ştia că "nu ne poate face nimic". E ceva trist, chiar dacă Cel de sus l-a lăsat să ducă şi altora "oamenilor aşezaţi un pic de dor de libertate". Dar n-a spus el, "mintea de copil", că frumuseţea se împreună totdeauna cu "un fel de tristeţe sau teamă"...?

Eu nu mă pricep atâta la descifrarea de simboluri, de teme recurente în lungul operei lui Hesse, nu am instrumentul studierii hermeneutice a textului, şi aşa mai departe. Însă ştiu că e încă un chip al autorului de care m-am îndrăgostit, poate că cel mai iubit până acum pentru că pare şi mai apropiat de fiecare, de cei care şi ei se poartă pe "tărâmuri pentru care cunoştinţele şi darurile vorbirii nu sunt suficiente" şi se înciudează pe învăţaţii care "nu erau în stare să dezlege tainele", nici ei. Doar îi resimt, ca un ecou la măsura propriului sine, dorinţa bucuroasă de a trăi cât mai devreme şi cât mai din plin bogăţiile născocite de viaţă, de la jocuri şi culori şi flori şi fluturi şi apus de soare şi foc de artificii la frumuseţea chipurilor şi trupurilor, s-a lăsat copleşit de toate şi şi-a dăruit fără reţinere încântarea celorlalţi. Cât ne lipseşte...

M-a surprins, mult la început, taina lui, motivul, întâmplarea, nefericirea, care l-a împins pe Knulp să nu izbândească în viaţă după idealul celorlalţi, să ajungă să ducă până la urmă o viaţă de nimic, irosită, cum se căina el însuşi, aproape de sfârşit, înainte să dea ochii cu Dumnezeu în zăpadă. Copilul care a vrut să guste din "primii muguri ai poftei de dragoste" a fugit mai apoi de statornicie, de aşezare, hălăduind, ca un alt Gură-de-Aur ori Siddhartha - până acum -, liber, nesupus, rătăcitor, neadăpostit, însă cuprinzând cât i-a îngăduit marginile pământeşti toate darurile lumii acesteia, recunoscător, cu delicateţe, curat, şi trist totodată.

Daniel said...

Că aşa e frumuseţea...

Îi mulţumesc Danielei căci fără ea rămâneam doar la primele două cărţi, destul de sărac, şi tot trist, şi, desigur, pentru tot ce e în prezent. Şi celui care mi-a vorbit mai întâi de Hesse: “Dacă n-o să reuşesc să scriu măcar o carte ca Siddharta sau ca Narcis şi Goldmund înseamnă c-am trăit degeaba… Prima e din 1922, a doua din 1930, aşadar Hesse avea 45, respectiv 53 de ani; mai am ceva timp să mă coc; o operă la fel de frumoasă, de cuprinzătoare, dar mai tragică, mai cumplită, ca în Sabato. Asta pentru că Răul s-a amplificat şi trebuie, se cere exprimat; Hesse s-a refugiat în Evul Mediu şi în Castalia.
De ce îl iubesc pe Goldmund mai mult decât pe Siddharta? Pentru că e artist, celălalt fiind numai căutător al înţelepciunii. Dar eruditul, înţeleptul şi ascetul Narcis îl iubeşte pe vagabondul păcătos Goldmund, el, care nu iubea pe nimeni. Mai mult: se întreabă dacă nu cumva şi Dumnezeu îl iubeşte mai mult pe prietenul lui, om al simţurilor, al instinctelor (chiar criminal), decât pe el, cărturarul, omul spiritului. Sublim e faptul că toţi trei, şi alţii – Lupul de stepă (care poartă iniţialele creatorului său) şi Joseph Knecht, Demian, Knulp, Peter Camenzind, Klingsor – au trăit în sufletul larg al lui Herman Hesse.
Frumuseţea din Hesse e tot mai îndepărtată şi mai greu de îndurat. De îndurat, da, pentru că depărtarea o face din ce în ce mai inaccesibilă. Se va stinge definitiv?
Neologismele. Marea literatură se poate lipsi de ele, şi e mai bine dacă se întâmplă aşa. Îl contrazic pe Noica: marile cărţi nu se scriu neapărat cu pixuri ieftine. Se scriu cu câteva cuvinte simple: moarte, iubire, suferinţă, deznădejde, femeie, eternitate, păcat, speranţă, împăcare, prietenie, ratare, deşertăciune, mister, fericire. Pare simplu: cuvintele trebuie doar aşezate într-o anumită ordine. Şi totuşi miracolul acesta se petrece atât de rar…” (Gabriel Brebenar, Jurnalul unui cititor, prima pagină...)

Danonino said...

Vai, minunat fragmentul din Jurnalul unui cititor... M-a lasat in tacere ceva clipe. Si Amos Oz, un autor care mie mi-e tare drag, spune ceva similar: ca marile carti se scriu nu din personaje, nu din teme ci din cuvinte potrivite cu multa truda.

Daniel, imi pare tare rau ca nu reusesc sa tin pasul cu comentariile tale lungi si dense. Spui multe lucruri minunate acolo si ma tem ca sunt pur si simplu prea multe pentru ritmul meu :)