Wednesday, February 15, 2012

Narcis si Gura-de-Aur. Povestea.

Una dintre convingerile mele puternice este ca cele mai bune daruri sunt cartile. Daruind o carte faci un cadou, deschizi o lume, trezesti curiozitate, oferi cunostinte, oferi o experienta de invatare, dai putin din tine, oferi niste vorbe frumoase celuilalt in dedicatie si vorbele astea vor ramane mereu caci asa obisnuieste scripta, sa manent. Poti darui celuilalt placerea descoperirii unui nou autor.

Narcis si Gura-de-Aur este darul potrivit pentru acea persoana "mic estet". Cei care iubesc frumosul in multiplele lui forme de manifestare, care se imbraca cu gust, aleg bine culorile, sunt mereu un tot armonios chiar daca amesteca stiluri disparate. Cei care scriu ingrijit, pun virgule si puncte suspensive chiar si in sms-uri, merg potolit si isi creaza oaze personale in orice spatiu pe care il folosesc. Micii esteti observa numaidecat la ceilalti o tesatura frumoasa, o textura placuta, un efort de armonizare, o nuanta noua in par.


Narcis si Gura-de-Aur si estetismul

Pe langa povestea minunata, Narcis si Gura-de Aur este si despre estetism. Personajele sunt frumoase, descrise cu atentie si cu un senzualism expresiv. Peisajele sunt o incantare si ochiul care citeste pare ca poate mangaia textura frunzei sau a zidului de piatra, caci maiestria lui Hesse este uriasa. Frazele sunt lungi, pe alocuri bat spre baroc insa claritatea scriiturii le impiedica sa fie incurcate sau greu de urmarit, desi ornamentate.
Tesatura psihologica, pe alocuri psihanalitica sta la baza romanului ca un schelet ordonator si datator de sens.

La fel, pe langa povestea minunata, Narcis si Gura-de-Aur este despre fortele opuse existente in oameni, in simtirile lor, in perechile de oameni, in lume. Narcis este dascal la manastirea Mariabronn, intunecat, rational, rigid in drumul pe care si l-a ales, impecabil si clar in aparitie, discurs si gandire, ca un obelisc de cristal perfect taiat. Gura-de-Aur este elev al manastirii, luminos, neincleiat inca deci liber dar si risipit, vital, senzual si alergator dupa senzorialitate, cautator, ca un ghem de fire dintre cele mai diverse sau ca un potpourri. Narcis si Gura-de-Aur este o minunata poveste despre dualitati, despre bogatia pe care o aduc dar si despre lupta grea purtata pana in momentul in care ele ajung sa genereze zisa bogatie.


Ce-i cu Gura-de-Aur

(paranteza despre Gura-de-Aur: desi nu incape indoiala ca personajul omonim avea o gura... aurita, caci vorbea ales si se pare ca tare mai era pe placul doamnelor iar ele, le stim, sunt greu de multumit, iata care este explicatia numelui. Gura-de-Aur sau Chrysostomus este numele episcopului Ioan, un important sfant si parinte crestin, patron al oratorilor si al celor care trebuie sa vorbeasca in fata multimilor. Se pare ca tinea niste discursuri inflacarate :) . Caci si vremurile in care a trait erau inflacarate. Numele personajului este deci o referinta religioasa, patristica iara nu un fel de adjectiv. Incheiem paranteza, uite: )


Povestea din Narcis si Gura-de-Aur

Iata ca am ajuns si la povestea minunata, pe langa care am tot vorbit pana acum. Povestea lui Narcis si a lui Gura-de-Aur are loc in vremuri medievale, in zona germana. Tanarul Gura-de-Aur este adus ca elev la scoala manastirii Mariabronn si pare hotarat sa devina calugar. Aici il cunoaste pe Narcis, care ii este dascal si ii devine mentor  sau cum se numesc cei care, avand avantajul varstei, puterii de patrundere si cunostintelor, iti vad cu claritate in suflet si te indruma conform cu darurile pe care le zaresc acolo.

Narcis si Gura-de-Aur se apropie treptat si din apropierea lor, din discutii, Gura-de-Aur realizeaza ca locul unuia ca el nu este intr-o manastire ci afara, in lumea larga, liber sa exploreze, sa incerce, sa se minuneze. Asa ca pleaca.

Iar in timp ce Narcis este hirotonisit, devine profesor cu drepturi depline, director al scolii si apoi abate al manastirii, Gura-de-Aur invata Femeia, Omul, Pasiunea, Indragostirea, Durerea+Placerea, Ura, Moartea, Arta. Pe larg sunt descrise experientele lui Gura-De-Aur in calatoria sa de-a lungul si de-a latul unei Germanii medievale de o frumusete bruta chiar si in partile ei rafinate, urbane.

Toate experientele lui Gura-de-Aur converg in momentul in care o forta mai presus de el, o forta creatoare, isi face stringent prezenta: Gura-de-Aur devine ucenicul unui sculptor si pune in creatia sa tot ce a invatat despre oameni "pe teren" (if  I may say so)

Cercul prieteniei dintre Narcis si Gura-de-Aur se inchide frumos cand cei doi se re-intalnesc, mult altfel, insa gasesc imediat drumul unul spre celalalt. Narcis, acum abate al manastirii, il aduce pe Gura-de-Aur pentru a fi sculptorul manastirii si a lasa si acolo ceva din arta sa si din modul sau -bogat, aromat si fara limite stramte- de a vedea lumea.

Foarte bogate si concentrate sunt ultimele dialoguri dintre Gura-de-Aur si Narcis. Despre spirit versus simturi, despre arta, despre masculin versus feminin, despre prietenie ca miracol care pune unul langa altul doi oameni diferiti, pentru a-i imbogati astfel pe fiecare.


Drumurile spre cunoastere

"-Invat multe de la tine, Gura-de-Aur. Incep a intelege ce este arta. Inainte vreme, in comparatie cu gandirea si cu stiinta, nu mi se parea demna de luat in serios. Gandeam cam asa: 'Intrucat omul este un amestec indoielnic de spirit si materie, intrucat spiritul ii deschide cunoasterea celor vesnice, iar materia il coboara si-l inlantuie de ceea ce este trecator, el ar trebui sa se departeze de simturi si sa nazuiasca spre taramul spritual, pentru a-si inalta viata, pentru a-i da sens.' Din obisnuinta, ma prefaceam a pretui arta, dar de fapt eram trufas si-o priveam de sus. Abia acum vad cate cai exista spre cunoastere si imi dau seama ca drumul spiritului nu este singurul si, poate, nici cel mai bun. Este drumul meu, desigur; voi continua sa-l urmez. Insa pe tine te vad pe drumul opus, pe drumul simturilor, cum prinzi la fel de profund taina existentei si o exprimi mult mai viu decat sunt in stare cei mai multi dintre ganditori.

- Intelegi acum, zise Gura-de-Aur, ca nu pot pricepe ce poate fi gandirea fara reprezentare?

-Am inteles de mult. Gandirea noastra este o permanenta abstractizare, o intoarcere a privirii de la simturi, o incercare de construire a unei lumi pur spirituale. Tu insa indragesti tocmai ce e mai nestatornic si muritor, si proclami sensul lumii tocmai in ceea ce este efemer. Tu nu-ti intorci privirea de la aceste lucruri vremelnice, tu li te daruiesti si prin daruirea ta ele capata valoare suprema, devin egale cu cele vesnice."


Povestea asta frumoasa si parca pictata e de citit pe indelete, pe alocuri cu voce tare, pentru o bucurie mai rotunda si mai multi-senzoriala.O sa te scufunde intr-o alta lume, caci asta fac cel mai bine povestile extraordinare.

PS: Rao, 2007, traducere (nu stiu germana da' stiu ca asa bine curg vorbele incat mai bine de 50% din merit ii revine traducatorului) de Ivan Denes. Chapeau, domnule, wherever you are.
PPS: de citit cat inca mai e zapada afara, poate chiar cand o mai ninge. It adds to the romanticism.





14 comments:

RamonaB said...

cand primesc o carte, ma simt ca un copil care a primit o jucarie noua..
doar ca eu traiesc o viata cand citesc o carte..
cadoul perfect. indeed..

Danonino said...

De-aia cititorii sunt mai bogati sufleteste decat ne-cititorii, pentru ca ei apuca sa traiasca atatea vieti :) Total de acord cu tine, ce dar mai frumos decat o carte...

PS: bun-venit pe blognaiv, Ramona :P

Daniel said...

Tocmai am încheiat aseară povestea lui Gură-de-Aur, cu destulă tristeţe. Doream să-l însoţesc mult mai mult, să-i ascult simţirea marii Frumuseţi, să-l văd urcând şi coborând între spirit şi trup, între frământările tristeţii şi neîmpăcarii, şi arderile pasiunilor pentru tot ce vedea şi simţea, şi vedea şi simţea viaţa în inima ei. am sperat să găsesc mai departe acele locuri comune nouă, oamenilor, sau unora dintre noi. În fine, mi-a devenit prieten. Dar acum am fost nevoit să închid coperţile cărţii, fără dorul de dinainte şi cu câteva lacrimi... Am căutat apoi să împărtăşesc celor ce-i numesc oameni dragi măcar o parte din imaginile cărţii, din viaţa ei, am căutat şi am dat peste alt cititor, aici. Mulţumesc! O să-mi permit să re-copiez cele câteva fragmente scoase de dumneavoastră, până o să mă angajez să dactilografiez tot volumul. (Am început şi eu Siddharta, dar parcă întorc mereu capul după vagabondul cel blond şi visător şi iubitor...) O seară frumoasă!

Danonino said...

@Daniel: offfff, si eu mi-as fi dorit sa mai continue putin, inca putin... Si-acum mi-e putin dor de Gura-de-Aur, partea buna e ca si lui Hesse i-a placut tare si il mai foloseste si in imaginea altor personaje. Acum citesc Knulp si Knulp ii seamana putin :)

Sa mai vii/veniti pe blognaiv, o sa mai povestim despre carti frumoase, chiar in fiecare miercuri!

Daniel said...

mulţumesc pentru răspuns! Îmi fac acum puţin curaj. Adică mult. Am trecut printr-o duzină de pagini ale blognaiv-ului, m-am încântat - lucru rar pentru mine şi dătător de temeri, o ciudăţenie pentru ceilalţi -, am făcut şi ochii mari şi m-am simţit ca unul dintre omuleţii de pe-acolo. Sunt mulţi cei care practică cititul ca pasiune, ca bucurie, ca respiraţie, ca pe un mod de a trăi, de a se mişca printre lucruri şi fiinţe. Unui astfel de Cititor îi datorez întâlnirea lui Gură-de-Aur (e prima pagină din jurnalul lui Gabriel Brebenar), apoi, aici, dau peste alt prieten al micilor făpturi aripate şi albe la inimă, din care cad peste tine, dacă (nu) eşti atent, câte-o lume, două, nouă... Am a învăţa multe, dar acum privesc cărţile ca pe oglinzi, mă caut, le cer să-mi desluşească vorbele ce se bulucesc în propriu-mi suflet, şi cele ce plâng şi cele ce se fericesc. Probabil că sunt răspântii nesfârşite în viaţă, la fiecare clipire de pleoapă, însă astăzi trecerile dintre lumi, dinlăuntru spre în afară şi înapoi, îmi par, îmi sunt atât de neguroase, de teribile, dincoace de tăcerea buzelor. Şi citesc atunci înfrigurat, temător, obosit, cu multă nădejde sau deznădejde, ca pe malul apelor opritoare, căutând limanuri. Nu mi-e la îndemână să las cuvintele ca o curgere prin mine, mi-ar trebui armonie, înţelegere şi pace cu sine, o prietenie între părţile sufletului şi ale trupului întreolaltă. Nu mai zic de cei din jur, de oameni, care stau atât de altundeva... Iar gestul de faţă, a scrie nu doar mie, a încerca să vorbesc altcuiva, îmi stârneşte memoria neputinţelor în şir şi a căderilor şi a fricilor. Îmi pare rău că vorbesc astfel...
În sfârşit, voiam să spun că mâine plec să caut cealaltă carte a lui Hesse, "Knulp. Demian". Întotdeauna mi s-a părut ceva deosebit, o joacă de-a magia, de-a povestea, şi de-a cunoaşterea, să citeşti în acelaşi timp o carte cu altcineva, parcă ai avea în faţa ochilor două cărţi, doi autori... ba nu, de fapt sunt trei...
Ei, ar mai fi ceva. Cu cele scăpate mai sus, şoptite, se arată că nu citesc cu uşurinţă, ies cu greu din vârtelniţa propriilor gânduri, şi atunci tare obosit şi descurajat. Dar cum a fost cu Gură-de-aur poate s-o mai repeta şi cu celelalte...
Mulţumesc de îndemn şi de prilejuirea de a evada puţin dintr-ale mele!
(o să trec uşor, încet, prin blognaiv, curând, curios şi recunoscător)

Danonino said...

@Daniel: adica te incanti rar? Sa-mi spui neaparat cum e asta, eu am nevoie sa invat asa ceva, caci ma incant prea des si din mic lucru.

Sa stii ca mie mi se pare ca scrii suvoie cu destula usurinta, dovada stau comentariile tale lungi :)

Si mie mi se pare tare special sa citesti o carte in acelasi timp cu altcineva. Eu mai am putin si termin "Knulp. Demian", tu la ce pagina ai ajuns?

Daniel said...

Iartă-mă...

E ceva ce am lăsat să se înţeleagă greşit, cred. N-ar avea nimeni ce învăţa din lipsa asta de încânt, pentru că pe partea cealaltă e enorm de multă tristeţe, adică tot o lipsă! Cum ai putea să-ţi doreşti să deprinzi lipsa, nimicul, cum să-ţi doreşti să nu mai doreşti...? Când tu trăieşti cu atâta uşurinţă din minunări şi bătăi din palme şi dans şi joacă în jurul întâlnirilor cu lucrurile, cu oamenii, cu vorbele, cu muzica din ele... Nu! Probabil vrei să spui altceva, gânduri la care nu pot şi nu vreau să ajung să le înţeleg, aşa cum sunt.

Cuvintele.. Era vorba de cuvintele celorlalţi, ale cărţilor, pe care caut să le iubesc, să le fac loc în suflet, dar pe care le las cu greu să ajungă la mine, să treacă, să curgă prin mine. În schimb, ceea ce simt nevoia să scriu, de fapt să-mi scriu, nu e decât un banal şir de lamentaţii, de scâncete împinse cât mai în sine, şi cărora nu le-am dus niciodată dorul. Şi nici nu sunt propriu-zis comentarii, din păcate, deşi mi-aş dori să pot privi în afară cu uşurinţa ta, să culeg ca un copil orice "floricică" şi văd orice "omuleţ", şi să mă încânt cu uşurinţa ta.

Nu e deloc o poveste frumoasă, nici măcar interesantă, cea de mai sus...

Aseară, târziu - căci numai aşa pot citi, sau plimbându-mă câteva minute, ziua, pe unde pot rămâne singur - , am schimbat puţin cărţile între ele, "Siddhartha" cu cea abia cumpărată, "Knulp. Demian". Trebuie să mărturisesc că am rămas, în cele din urmă, la Siddhartha, mi s-a părut că e mai singur, cum mă simţeam, şi îl însoţisem deja o vreme. Şi nici nu mai găsisem vreun "comentariu" mai jos de ceea ce scrisesem acum două zile pe blognaiv. Reveneam la ale mele...

Acum îmi pare rău. Ştiu că n-aş putea să te mai ajung din urmă cu lectura... Dar dacă aş putea face altceva, spune-mi, m-aş bucura, căci e timp de când n-am mai călătorit în afara mea.

Mulţumesc!

Daniel said...

Uite şi ceva din povestea mea, cea urâtă şi tristă.
(http://despreafiliber.wordpress.com/)

Ar fi însă păcat să o amesteci cu frumoasele tale încântări...

Danonino said...

E cam amara, la o prima lectura. Dar are multa, multa "carne". Si sunt multe ganduri de-acolo cu care empatizez.

Multumesc ca ai impartasit asta cu mine si... cand ai chef de o lingura de miere dulce de ti se apleaca, aici pe blognaiv avem un borcan intreg :P Ca sa balanseze amarul, din cand in cand.

Daniel said...

Mulţumesc!

M-am obişnuit deja cu "încântările" tale, dulci de ţi se apleacă... nu, nu mi se apleacă!

M-am gândit la flori. Astăzi am luat dintr-un chioşc ultima zambiluţă albă, mă joc de-a primăvara unde mi-e dor... Deşi nu-i găsesc locul, primăverii...

Am vrut să stau cuminte, închis în casă (în mine). Totuşi mi-am amintit că ai promis să aduci, miercurea, cartea ta aici. Pentru mine înseamnă mai mult, nu ştiu dacă neapărat mai dulce. Mă descurc mai uşor cu cărţile decât cu oamenii, sau cel puţin aşa cred. Cu oamenii din cărţi. Cu cărţile din oameni.

Îmi cer scuze. Ţi-am spus că n-am mai plecat de multă vreme de-acasă...

Daniel said...

Îmi cer iertare. Cred că, folosindu-mă de Gură-de-Aur, după vechiul meu obicei, am încercat să-l "silesc" pe un celălalt să-mi vorbească. E limpede că nu mai cunosc adevărata încântare şi dulcele pe care ţi le-aduc întâlnirile cu oamenii. Poate de aici vin şi amarul şi urâtul şi întristarea.
(Ştiu că acesta nu e un loc pentru astfel de cuvinte, aproape opuse celor pe care le folosești tu. Îmi pare rău.)

Danonino said...

Daniel, sa stii ca uneori celalalt are trebi diverse de facut si nu poate raspunde imediat pe blog :)

Sigur ai citit Micul Print, spune acolo o vulpe smechera despre procesul de imblanzire. Iar tu, cred eu, nu ai nevoie decat de putin ragaz sa te gandesti la asta si la intalnirile cu celalalt.

PS: Si mie azi mi-a mirosit a zambile, am trecut pe langa o florarie din aceea chiosc. Vine-vine primavara :)

Daniel said...

(Ce păcat! Tocmai am pierdut ceea ce scrisesem... Încerc să o iau de la capăt. Măcar esenţialul.)

Îţi mulţumesc, mai întâi! Am avut un fel de teamă, de reţinere pentru cuvintele, sau mai degrabă ne-cuvintele adresate de ceilalţi. Din cauza asta am citit abia azi pe pagina ta. M-ai bucurat cu o aducere-aminte şi de povestea Micului Prinţ (am dăruit-o de câte ori am putut) şi de taina vulpiţei "şmechere", cea despre inima care doar ea vede (am împărtăşit-o copiilor mereu).

Am avut de multe ori sentimentul îmblânzirii şi întâlnirii celuilalt pe care l-am căutat continuu. Şi lanul de grâu mi-a devenit drag, şi cerul albastru, şi norii, şi păsările, şi stelele, nu doar odată. Am crezut într-o zi că l-am întâlnit chiar şi pe copilul cu părul bălai şi râset zglobiu. Apoi am şi plâns... Şi mai caut...

Poate că ai dreptate, poate că am uitat de răgazul şi distanţa trebuincioase şi mie şi celuilalt. Poate că am folosit greşit şi mult şi cuvintele, "graiul izvorâtor de neînţelegeri". Poate că am simţit mai mereu în chip egoist, împins de dorinţa proprie de împlinire, de fericire. Poate că în felul acesta am neglijat şi preţioasele "rituri" care conturează taina celuilalt, care apropie treptat sufletele şi florile şi stelele. Deşi am crezut, la un moment dat că am şi eu floarea mea, şi steaua mea, şi vulpiţa mea... Probabil că mi-am închipuit doar.

Aş vrea să învăţ, acum.
Crezi, să-ţi spun pe nume, Daniela, că pot cunoaşte iarăşi îmblânzirea de care vorbea vulpea? Şi dacă da,- tu eşti singura care-mi vorbeşte, acum,- crezi că pot s-o întâlnesc undeva, oriunde pe-aici, printr-o floare, printr-o carte, printr-un şirag de cuvinte, printr-o poveste, printr-un zâmbet copilăros, printr-o încântare, printr-o minunare...?

Îmi cer iertare. Nu vreau cu niciun chip să împovărez. Ci caut doar, aşa şchiop şi orb şi prost şi slab cum sunt, să întâlnesc oameni. Şi m-am gândit, tot temându-mă, să nu mai fiu doar în faţa mea însumi, ori a celor doar închipuiţi, bezmetic şi lovindu-mă de proprii pereţi. Am nevoie de ceva mai multă realitate. Sau mult mai multă. Şi ştiu, sau cred, cel puţin, că atunci când un om ţi se descoperă prieten, mai ales când eşti saturat de un sine descumpănit, de un lăuntru greu de cădere şi temeri, toate se deschid altfel vederii, ori privirea însăşi devine alta.

(Nu seamănă deloc cu un "comentariu", dar n-am ştiu unde altfel să scriu... n-am îndrăznit să folosesc e-mailul.)

Oricum, îţi sunt recunoscător pentru reîntâlnirea cu Micul Prinţ!

P.S.: Dacă crezi, aş putea folosi pe post de "rit" ziua aceea de miercuri, sau o carte anume, sau...

Daniel said...

Aş vrea să stau şi să tac. Mai ales aici. Chiar dacă la porţile sufletului se îmbulzesc mii de dorinţe şi de temeri.

Dar să stau faţă în faţă cu cineva. Fie şi la cea distanţă de care vorbea vulpiţa. În linişte, doar ascultând gândurile, absenţa cuvintelor... ascultând...

(restul m-am "descărcat" pe ciudatul acela de "blog" pentru sine)

Mult frumos şi încântare pentru zilele ce urmează!