Tuesday, December 13, 2011

Palimpseste

Periodic imi vine cate-o idee si tare ma mai roade (bine ca nu ma si mananca si ustura, ca altfel aveam altceva, vorba unei domnisoare :P).

Noi oamenii suntem palimpseste. Cand ne nastem, stylusul e in mana parintilor, ei scriu de zor pe noi reteta a ceea ce vom fi in primii nostri ani si bazele a ceea ce vom fi mereu. Cand crestem, scrie pe noi cercul de apropiati, scrie scoala, scriu prietenii. Vine o vreme in care incepem sa scriem noi. Pe noi. Si-acum razuim din textul initial ca sa facem loc pentru ce avem noi de spus. Cand ii cunoastem pe acei oameni importanti in viata noastra, le imprumutam stylusul sau pana si-i lasam, cu deplina incredere, sa scrie pe noi si sa ne defineasca, chiar daca a defini inseamna si a pune intr-o cutie, a pune limite.

Dupa fiecare eveniment sau proces important, definitoriu, iar suntem de gasit stergand si rescriind la palimpsestul nostru.

Se pare ca existau doua procedee pentru stergerea manuscriselor: cu lapte si tarate de ovaz, o stergere mai blanda, care facea ca, in timp textul vechi sa reapara; si cu pudra de piatra ponce, care scrijelea de tot stratul superficial si sub-textul (sic!) disparea de tot.

Din punctul de vedere al istoricilor, pentru palimpseste prima metoda era mai buna pentru ca permitea mini-arheologii cercetatoare. Din punctul de vedere al oamenilor, pentru oamenii-palimpseste, eu stiu care metoda ar fi mai buna? Sa se vada ca te-ai rescris sau sa stergi orice urma a ceea ce ai fost?

Cert este ca daca scufunzi un palimpsest intr-o baie de lumina ultravioleta speciala, se vede toata arhitectura. Cercetatorii, habar n-am daca britanici sau nu, se jura ca pentru ei palimpsestele cele mai valoroase sunt cele care au fost scrise in mai multe straturi.

Poate pentru ca ei au rabdare si poate pentru ca istoria nu are obsesia originalitatii si a neatinsului.

Wednesday, December 7, 2011

Lobul temporal

Astazi e ziua tatalui meu. Nu-i mare surpriza, se intampla in fiecare an. Doar ca anul asta eu sunt si mai atenta, si mai introspectiva decat de obicei pentru ca mi-am facut mult, mult spatiu in jur. Ca tot n-aveam eu niciodata loc suficient :)

Mi-am facut un ceai negru cu sofran (palpitant gust, daca il faci cu grija si cu ochii pe ceas, altminteri sofranul tinde sa dea un aftertaste metalic tare iritant), m-am asezat confortabil in fata ferestrelor si am sunat sa-l felicit. A raspuns repede, bag de seama ca ma astepta. L-am felicitat, i-am urat niste chestii, i-am povestit ce mai fac, cum mai e vremea pe-aici, ca nu ninge, parca in ciuda mea, care tot astept o zapada de-aia ca din basmele lui Andersen. Mi-a povestit ce mai fac ei, ce mai face el, cum s-au pregatit pentru ziua de azi... discutii mici de viata mica.

Doar ca vocea lui... I-am auzit bucuria (tata e genul usooor histrionic :P) si i-am mai auzit si... varsta. Ca un tremur usor la finalul propozitiilor. Ca o coborare, ca o ezitare in care se misca ceva in jos.

Stateam atenta si apasam mai tare telefonul de ureche. In spatele urechii, lobul temporal. La vreo 200 de kilometri banuiesc ca si el facea la fel.

Denumirea lobului temporal vine din, cum altfel?, din latina. "Oh, tempora!", obisnuiau sa exclame poetii latini. Ce mai trec vremurile, cum ne apar fire albe exact in zona lobului temporal, mai pe la suprafata asa...

Tuesday, December 6, 2011

"Stie cum ma cheama!" :D

Sa vezi filmuletul asta. Mie mi-a aratat Niciu'. E asaaaa... iti vine sa te ghemuiesti de drag si sa te faci mic-mic. Si sa zambesti usor stiutor, usor nestiutor.
http://daazo.com/film/e9bd883a-d761-102a-a945-000e2e531ae0/


Monday, December 5, 2011

Smecheria cu daruitul cartilor

Ce smecherie asta cu daruitul cartilor... Sireti oameni. Iti daruiesc carti si scriu pe prima pagina alba ceva frumos, fie el frumosul scurt sau lung.

Ca sa nu-i uiti. Ca sa ti se faca dor de o carte si sa vrei sa o rasfoiesti si pentru ca ai dedicatia aia minunata, un fel de varianta prescurtata a cum te vede ea/el. Ca sa legi mereu o carte, un autor, un concept de ei. Ca sa te intrebe cei carora le mai imprumuti cartea: "Cine este X? Ce frumos ti-a scris, se vede ca [insert feeling here]"

Sau iti daruiesc semne de carte. Ca sa-i plimbi cu tine prin toate cartile pe care le citesti. Sa inchizi o carte si sa zambesti intrebandu-te oare ce mai fac, poate sa muti labutele de pe carte pe telefon.

Daca daruiesti multe carti si multe semne de carte, undeva cineva o sa zambeasca gandindu-se la tine. Asta sigur se aduna la good karma.

Printre primele carti pe care le-am mutat dupa mine la Brasov au fost cele primite in dar, cu dedicatie, de la cineva drag. Si pentru ca nu am inca prieteni de suflet aici si mi se intampla (chiar des) sa ma simt singura, le deschid (chiar des) si citesc vorbele alea scrise pentru mine. Si e mai bine :) Chiar mereu.