Monday, October 24, 2011

Ministerul de Cuvinte si Inventii si Mangaierile din Miere

Sa se faca un minister nou si cu adevarat util. Ministerul de Cuvinte si Inventii. Sa fie angajati acolo toti cei care fac jocuri delicioase de cuvinte, toti cei care scot din geamantane prafuite vorbe gustoase si le folosesc. Sa colaboreze ministerul asta cu Institutul de Lingvistica Iorgu Iordan si cu profa cu care am facut eu in liceu meditatii la romana deoarece credeam ca o sa dau la Limbi Straine. Statea pe strada Theodor Burada, avea casa plina de pisici, tinea orele intr-o mansarda adorabila si iubea si folosea cuvinte rotunjoare si nedreptatite. Ah, si sa il aiba ca membru corespondent pe Salman Rushdie.

Si sa-mi zica si mie Ministerul asta de ce nu exista un cuvant care sa spuna despre senzatia aia de mangaiere pe cerul gurii pe care o gasesti intr-o lingura varfuita (tot vorba vine :P) cu miere de tei cu cristale, lucioasa si parfumata ca adierile din iunie.

Cum sa o descrii intr-un singur cuvant?

De-aia sa existe Minsterul, ca sa am unde sa intreb si sa nu mai pierd timp pretios si dulce. Caci vai, senzatia se topeste repede si trebuie improspatata cu alt preaplin de lingura din mierea mangaietoare. Si cu altul...

Si doar stim cu totii unde duc intr-un final excesele de mangaieri, nu?

Thursday, October 20, 2011

Postesc

Mi-a placut mult o vorba din Pacientul Englez, cartea. E un personaj terrribil acolo care spune asa:
"Sunt unul dintre aceia care postesc pana gasesc ceea ce cauta."

Tuesday, October 11, 2011

Oamenii din multinationale

Periodic si destul de des se pare, ajung intr-un grup nou de oameni si vine momentul in care ma prezint si spun cateva vorbe despre mine. Nu sunt dintre cei care habar n-au ce sa spuna despre ei, mie mi se pare ca imi sunt cel mai important instrument deci caut in permanenta sa aflu cat mai multe despre propriile-mi instructiuni de folosire.

Ei bine, pentru ca de ceva vreme am facut o schimbare majora si am decis sa-mi duc restul de viata intr-un oras mai mic decat Bucurestiul in care m-am nascut, m-am vazut nevoita sa ofer multe explicatii picante despre cum devine viata in capitale, de ce m-as muta intr-un oras "de provincie" (jenanta expresie, a se nota ca eu doar o citez) din care toata lumea fuge in directia inversa celei pe care am ales-o eu, unde si cum am lucrat in Maretul Oras si ce intentionez aici, la "provinciali".


Eh, da, am ajuns sa pronunt la un moment dat cuvantul "multinationala" si am observat in jur ochisori sclipind de o malitiozitate pe care am cunoscut-o mai indeaproape in intrebarile care au urmat.


Caci vedeti voi, danoninul aici de fata a lucrat ceva ani, putini la numar (dar nici danoninul nu-i asa batran), intr-o astfel de sperietoare-tinta a multor ironii. Si pe atunci, cand danoninul avea mult mai putina minte, auzea cam acelasi discurs venind de la cunoscutii si prietenii dinafara sperietorii. Ca multinationalele sunt niste cutii negre in care intri om si iesi robot; ca sunt niste malaxoare in care se baga oameni si se scot rezultate si obositi-deprimati-blazati-fitosi-plini de bani ai naibii de ei; ca la multinationala stii cand intri (si ar fi bine sa fie mai devreme decat trebuia!) dar nu stii cand iesi. S.a.m.d.


Cred ca la momentul respectiv am dat un raspuns politicos si probabil nu prea convingator, cum ca si multinationalele sunt alcatuite din oameni si sunt doar o alta forma economica, e drept ca mare, bine reglementata si de salarii peste medie platitoare.


Acum as vrea sa spun altceva. As vrea sa povestesc putin anumite aspecte ale experientei mele intr-o multinationala din FMCG (bunuri de consum). Cu precizarea ca nu sunt deloc o voce reprezentativa pentru tinerii dornici de afirmare, am incalcat cu incapatanare si in repetate randuri regulile nescrise ale multinationalelor si nu cred ca posed nici macar un rand de haine office.



Eu am observat ca multinationalele sunt facute in primul rand din multi oameni si abia in la doilea rand din multe reguli.

Oamenii din multinationale au si ei timp liber. Am avut colegi si colege care isi urmareau pasiunile si faceau in mod constant dansuri, karate, aikido, drumetii peste drumetii, ciclism, echitatie, inot, formari in psihologie, propriile lor companii. Colegi impatimiti ai pescuitului sportiv si mari strangatori de trofee. Microbisti cu abonament si "caini" sau stelisti pana la moarte. Colectionari de stilouri (marturisesc, printre preferatii mei :) ), de tablouri, de machete. Crescatori de caini de rasa, cu care participau la competitii si expozitii canine. Proprietari de felise. Scriitori si poeti "de sertar" (ma rog, de folder bine ascuns in calculator si aratat in rare ocazii).


Oamenii din multinationale invata mult, si la munca si in timpul liber. Am avut colegi care s-au apucat sa invete o a doua sau a treia limba straina doar pentru ca le placea, pentru ca au facut o pasiune pentru ea intr-o vacanta. Care fugeau vineri, ca era programul mai scurt, la biblioteca nu stiu carui centru cultural, sa mai imprumute niste manuale sau niste carti. Am avut colegi care veneau mandri cu o diploma noua de master sau de a doua licenta, sa le-o pun in dosar, sa se stie ca ei nu stau degeaba ci se upgradeaza. Am avut colegi care au facut o a doua facultate, sa-si urmeze o pasiune si inclinatiile native. Sunt anumite domenii functionale in multinationale in care se inghit saptamanal sute si sute de pagini de reguli si de legislatie. Oamenii astia stiu, vorba lui Alvin Toffler, sa invete, sa se dezvete si sa re-invete mai bine ca oricine.


Oamenii din multinationale, cand se intalnesc trecator pe culoare sau isi iau o cafea din cafeterie povestesc despre familii, despre copii, despre planurile de vacanta, despre cum mai merge constructia casei, despre cum isi fac bucatarie pe comanda, despre rochite si cizme (mai ales omuletele :P), despre ce mai fac fratii si surorile lor, schimba retete de prajituri si salate de vinete infailibile, despre ce-au mai visat, despre ce carte fabuloasa citesc si-o recomanda in sapte zari. In cate-un colt, pe balcon la fumat sau cand iau masa isi povestesc mai amplu ceva suparari, ceva planuri de nunta, ceva descrieri detaliate de pantofi, ceva reamenajari de apartamente si ceva probleme cu copiii, ceva noi moduri de alimentatie. Despre rapoarte, exceluri si sedinte discuta cu precadere in... salile de sedinta.

Cat despre propriile birouri, astea sunt spatii mai eclectice tematic :) Eu personal am discutat in birourile altora sau in cel in care lucram despre: copii si ispravile lor, bunici si dulceturi sau scovergi si papanasi moldovenesti, carti si autori, amintiri de la scoala, de la gradinita, de pe ulita, din spatele blocului, de la sanius, din camin, din internat; despre frati ceruti, surori aparute, surori dorite dar neaparute, despre cercei, bratari si culori, despre vrabii si curcubee (iar asta in aceeasi memorabila zi), despre cum se creste o pisica, despre extraterestri, reincarnare, oameni de lumina, teatru si despre lucrurile cu adevarat importante in viata. Si am predat rapoarte, am explicat cum vad eu lucrurile, am lucrat pentru prima oara in viata mea intr-o echipa in care nu am mai facut eu toata treaba si-apoi am impartit rezultatele (a se citi notele), am invatat multe, am eliberat cat am putut de iute documente care au fost de folos, am invatat excel si zic si-acum saru'mana pentru asta, am avut idei, am ascultat mult, am invatat mult, am crescut mare in cateva minute sau in cateva luni.


Oamenii din multinationale sunt oameni ca toti ceilalti. Adica minunati, diversi, adevarati, mini-universuri. Inafara de asta, isi asuma si respecta reguli, uneori multe de tot, majoritatea au o inteligenta politica remarcabila, duc multe responsabilitati in spate, au educatii academice peste medie si da, pentru toate astea primesc salarii peste medie care le permit sa duca o viata peste medie.


Cam asta a fost experienta mea umana intr-o multinationala vreme de aproape patru ani. Mie mi-a placut mult spectacolul uman si mi-a placut mult sa invat intr-un mediu organizat, intr-un departament that helps people. Altminteri, nu cred ca am fost cea mai potrivita persoana pentru o multinationala, in principal datorita defectelor mele: sunt incapatanata, aroganta mai mult decat ar trebui la acest nivel de realizari, ireverentioasa, nerecunoscatoare si inca incapabila sa spun una si sa gandesc de fapt alta, discutabil de politicoasa si inca insuficient de inteleapta si rabdatoare.


Sunt si aspecte care mi-au displacut visceral in multinationale. Nu curge lapte si miere la dozatorul de apa sau la automatul de cafea :P. Se sapa gropi in care cade chiar prada. Exista comportamente si vorbe rautacioase, sunt oameni care pleaca la 22 de la birou si altii care vin la 7 iar uneori se aduna in aceeasi persoana. Exista jenanti de "birocrati" care ii trateaza de sus pe reprezentantii de vanzari si nu le invata numele nici in 5-6 ani iar cand li se adreseaza le spun "colegul". Ei da, surpriza, colegul are un nume si pentru ca isi face el targetul primesti tu bonus ca merge bine afacerea. Se intampla meschinarii si nu intotdeauna cel care este manager are toate calitatile umane necesare pentru a fi un lider. Cu o caruta de inteligenta politica, de simt al oportunitatii si de vopsire a gardului prospera si se inalta oameni destul de mici.


Doar ca asta nu e specific unei multinationale ci oricarei societati umane. O multinationala e mare si regasesti in ea tone de esantioane umane, alaturi de care petreci multe ore pe zi. De unde si efectul de amplificare a ceea ce se intampla inauntru.


Si in multinationale, ca in orice societate sau grup, omul sfinteste locul. Nici mai mult, nici mai putin. Exista reguli si directive, uneori stupide si rupte de realitate pentru ca le fac oamenii aia care nu tin minte cum ii cheama pe reprezentantii de vanzari sau pe negrisorii de la relatii cu publicul.

Doar ca ele sunt intotdeauna puse in practica de alti oameni. Iar oamenii astia care le pun in practica au INTOTDEAUNA de ales. Uneori nu au suficient curaj, suficienta intelepciune, suficiente c#%#e, suficient timp, suficienta delicatete, suficienta grija, suficienta viziune.


A dracului treaba, sa vezi ca e iar ca in viata si ca in orice societate. Si cu insuficientele si cu mintea cea de pe urma si cu a avea intotdeauna de ales.

Nu exista multinationale. Exista grupuri mari de oameni bine structurati ierarhic, care tin in mana fraiele unor intregi industrii, care au colegi in mai multe tari si care au obiective, planuri de dezvoltare, evaluari anuale, salarii peste medie, vieti de trait, parteneri si copii de iubit, ambitii, delicateti sufletesti, slabiciuni si puncte tari. Si care fac des analize SWOT si GANT-uri. Facem si noi muritorii doar ca nu stim ca le cheama asa.


Exista grupuri mari de oameni, alcatuite din om, alt om, om, inca un om, un om diferit, altul si mai si, om, alt om. Si oamenii astia cand se fac mari se duc fiecare pe unde poate, unul la uzina, altul la magazin, altul la agentie de publicitate, unul la multinationala, altul la firma de apartament, altul la ceainarie, altul isi face el locul in care sa se duca.


Exista oameni.

Saturday, October 8, 2011

Fotografii pe care nu am sa le fac

Acum trei zile, in Brasov, pe Michael Weiss parca (caci repetitio est mater invatarea strazilor!). Firma stradala, mult iesita inafara a unui sex-shop pulsa cu litere rosii, intru atragerea a all the kinky people passing by. Exact sub firma, un grup de fetite blonzii, rosii in obraji si dolofane jucau sotronul si sareau coarda. Pe margine, cardul de bunici le pazea cu vigilenta adormita de soarele puternic.

Contrastul intre coditele blonde saltand in vant si pulsul rosu al firmei m-a facut sa ma opresc putin. To take it all in, desi poate ca astfel de expresii erau mai degraba potrivite cu interiorul :P

Pe o strada mica, delimitata de case vechi cu ferestrele joase un domn inalt si-a scos palaria a salut in fata a doua madame elegant imbracate, cu pometi inalti, ososi si putin caramizii. S-a inclinat cu palaria la piept si a asteptat sa treaca madamele. Evident, madamele mergeau la brat si doar manusile din macrame lipseau la inventar. Ele au murmurat ceva usor, din buze. Si au trecut.

A fost frumos si inaltator.

Cum oare sa poti prinde asa ceva, fie virtual fie pe film? Pai asta-i, ca nu poti. Si desi m-am bucurat ca am putut fi martor al acestor momente m-am gandit cu ceva ciuda ca nu le va mai vedea nimeni si e pacat.