Wednesday, March 30, 2011

Portretul domnului rosu

Mai degraba scund si mai degraba apasat, domnul cu obrajii rosii parea ca dupa inca o picatura va exploda de la atata presiune interna. Avea un nas rotunjor, barbie asemenea si vreo 68 de ani. Parul alb, putin rarit, ii lasa tamplele dezgolite si se potrivea cu mersul: o impletire de lentoare cu amintiri ale vigorii de acum multi ani.

Obrajii ii erau la fel de impecabil rasi pe cat de bine imbinate erau culorile hainelor. Domnul rosu alesese culori din gama pamantiu-tomnatica. Le alesese chiar el sau poate doamna rotofeie cu mers de ratusca de alaturi. Cat despre doamna, o splendoare! O doamna mareata, desi apasata si dumneai de varsta, de greutate, poate si de boli... Nu stiu daca de la coafura inalta, cu bucle (pe un par castaniu superb, nevopsit) insa doamna avea un aer de superioritate din cele impletite in personalitatea cuiva din frageda copilarie. Spre deosebire de falsele superioritati pe care le mai folosim noi oamenii ca sa ne ascundem defectele. O brosa de aur, adorabil de desueta, ii impodobea pieptul generos si contribuia la aerul inainte-mentionat.

Ca intr-o arie, domnul rosu si doamna mareata se departau periodic unul de altul pentru a examina diverse obiecte decorative dintr-un urias altar consumerist bucurestean. Apoi reveneau unul langa altul si schimbau impresii. Doamna era incontestabil mai guresa (lucru care se imbina excelent cu coafura) iar domnul mult mai tacut (aidoma culorilor pe care le purta).

Ciudat, cand reveneau unul langa altul pareau el mai rosu si mai apasat si ea mai putin mareata si mai mult agresiva.

Ochii domnului cel rosu, un caprui cu ceva alama si verde, s-au oprit asupra unei rame foto. O studiaza cu atentie. O studiaza si cu mainile. O intoarce, o rasuceste, o priveste in lumina. Mi-e drag de dumnealui dintr-o data. Pentru ca si eu fac la fel. Nu pot lua o decizie fara sa pipai in prealabil. Chiar si obiecte care nu au nevoie de pipait, cum ar fi hartia colorata, plicurile cu bule si cartile. Doamna mareata si guresa se apropie curioasa, ce-i draga? Ia uite la rama asta foto, ar fi potrivita pentru poza aia cu... (nu am inteles clar numele) si Alina, aia de la nunta, draga. Hai draga, lasa rama si sa nu mai aud de fufa aia. Domnul a lasat rama cu ceva parere de rau si eu am pufnit in ras, de la departare. "Fufa" este un cuvant care gadila si, pentru o clipa, a facut-o mai accesibila maselor de muritori de rand pe doamna mareata si guresa.

Cine o fi fost fufa cu numele mangaietor de Alina? Vezi tu, mi-e greu sa-mi imaginez ca un nume cu valente de mana racoroasa pe frunte ar putea fi potrivit cu un caracter feminin care umbla creanga. Banuiesc ca nici domnul cel rosu nu credea ca Alina fusese vreo fufa. "Ei, draga, si tu...". Nu a spus mai mult. I-o fi fost draga Alina. Nici eu nu as fi riscat sa o supar pe doamna mareata si guresa. Imaginatia mea mi-a spus ca Alina le-o fi fost nora sau viitoare nora candva, not anymore, si astfel iritarea doamnei gurese s-a potrivit perfect in puzzle. Si dumneai avea exact aspectul de mama generatoare de complex matern cu premeditare :P

Acum indesat insa probabil in tinerete bine facut, cu manecile sacoului mult prea lungi, acoperindu-i palma grasuta, domnul cel rosu s-a indepartat dupa doamna guresa care, chiar si asa leganat, se misca iute. In departare, cand deja incepusera sa se estompeze prin marea de oameni, impaciuitor, domnul cel rosu a intins cateva degete si o bucata serioasa de maneca de sacou cu care a apucat mana grasulie a doamnei marete si gurese, taiata in feliute de (probabil) doua inele si un ceas.

Si m-am gandit ca noi, in epoca in care nu ne mai casatorim deloc sau ne casatorim fast-food, pentru 3-4 ani, nici macar nu mai intelegem cat de mult curaj presupune sa stai o viata alaturi de cineva care poate nu a ajuns sa te inteleaga, care poate te desconsidera, care poate se considera superior, cum parea a face doamna mareata si guresa... Cat de multa loialitate e implicata in a ramane si a-ti onora niste juraminte chiar daca in realitate esti mult mai putin fericit decat credeai ca vei fi atunci cand le-ai facut. Si cata toleranta si rabdare pentru a asculta de mii de ori pareri care te calca pe coada, spuse de prima persoana pe care o zaresti, de zeci de ani, in fiecare dimineata.

Cand merg la ai mei, daca imi propun sa fiu rautacioasa, pot gasi in cateva minute din interactiunile lor zeci de motive de incompatibilitate. Mama e iute si apriga, tata e lent si potolit. Tata aseaza lucrurile la milimetru si mama face in acelasi timp milioane de gramezi asezate alandala.

Apoi ma gandesc mai bine. La cati ani au petrecut impreuna, la cum isi trec zilele unul alaturi de celalalt si inca traiesc si infloresc. Ma gandesc la lasitatea mea, la teama mea de mediocritate. Eu am plecat de langa un om pentru ca esua in mod repetat si totusi nu avea nici timp, pentru ca avea prioritati aflate la ani lumina de ale mele, pentru ca nu se uita la detalii, pentru ca nu isi inalta nicaieri ramuri cu muguri si isi mai pierduse si radacinile, pentru ca se temea de nou, de explorare, de curiozitate. Si am crezut, lasa fiind, ca x ani de loialitate conditionata de toate cele de mai sus au fost suficienti :)

Sunt unii oameni care nu conditioneaza ce au de oferit si mai au si coada rezistenta la calcat repetat si jos palaria pentru ei. Poate ca s-au mai ratacit cativa si prin zilele noastre, ca multi am avea de invatat de la ei.

Si iar mi-a fost drag de domnul rosu si de degetele lui impaciuitoare care parca spuneau ca imi cer scuze draga ca te-am calcat pe coada si hai sa fim iar prieteni. Ca mai avem ceva ani de dus impreuna.

3 comments:

Dorin said...

Sunt multe invataminte care se desprind din povestea asta. In general trebuie sa fim calmi si rabdatori si sa pretuim ceea ce avem langa noi deoarce mai tarziu s-ar putea sa regretam ceea ce am pierdut. Cateodata intr-adevar este foarte greu sa fim rabdatori cu persoana de langa noi si asta nu din motive care tin de temperamentul nostru ci din pricina unor factori externi (de ex. stresul de la serviciu). Important este sa constientizam asta si sa ne cerem scuze. :)

Miha said...

Eheeeee, am zugravit blogul naiv, domnisoara? In albastru, ce surpriza... :P

Danonino said...

@Miha, am zugravit, da. Toata noaptea numai cu asta m-am ocupat :P

@Dorin, you speak words of wisdom :) Asa ar trebui sa facem si de multe ori ne iese. Iar cand nu ne iese, intr-adevar, scuzele sunt o alternativa buna. Eu personal cred ca scuzele nu repara prea multe si ca sunt doar o formalitate. Asa ca le folosesc cu zgarcenie, din pacate...

Cat despre stresul ca factor extern... hmmm... reactia noastra ca urmare a modului in care am ales sa ne gestionam stresul e destul de interna. Asa pare, nu?

All in all, e un citat care imi place mult si imi doresc sa am intelepciunea sa-l aplic cat mai des. Zice asa "Be kind, for everyone is fighting a hard battle."

Si ceilalti, cei mai rabdatori, au zile stresante. Ei de ce pot?