Tuesday, December 13, 2011

Palimpseste

Periodic imi vine cate-o idee si tare ma mai roade (bine ca nu ma si mananca si ustura, ca altfel aveam altceva, vorba unei domnisoare :P).

Noi oamenii suntem palimpseste. Cand ne nastem, stylusul e in mana parintilor, ei scriu de zor pe noi reteta a ceea ce vom fi in primii nostri ani si bazele a ceea ce vom fi mereu. Cand crestem, scrie pe noi cercul de apropiati, scrie scoala, scriu prietenii. Vine o vreme in care incepem sa scriem noi. Pe noi. Si-acum razuim din textul initial ca sa facem loc pentru ce avem noi de spus. Cand ii cunoastem pe acei oameni importanti in viata noastra, le imprumutam stylusul sau pana si-i lasam, cu deplina incredere, sa scrie pe noi si sa ne defineasca, chiar daca a defini inseamna si a pune intr-o cutie, a pune limite.

Dupa fiecare eveniment sau proces important, definitoriu, iar suntem de gasit stergand si rescriind la palimpsestul nostru.

Se pare ca existau doua procedee pentru stergerea manuscriselor: cu lapte si tarate de ovaz, o stergere mai blanda, care facea ca, in timp textul vechi sa reapara; si cu pudra de piatra ponce, care scrijelea de tot stratul superficial si sub-textul (sic!) disparea de tot.

Din punctul de vedere al istoricilor, pentru palimpseste prima metoda era mai buna pentru ca permitea mini-arheologii cercetatoare. Din punctul de vedere al oamenilor, pentru oamenii-palimpseste, eu stiu care metoda ar fi mai buna? Sa se vada ca te-ai rescris sau sa stergi orice urma a ceea ce ai fost?

Cert este ca daca scufunzi un palimpsest intr-o baie de lumina ultravioleta speciala, se vede toata arhitectura. Cercetatorii, habar n-am daca britanici sau nu, se jura ca pentru ei palimpsestele cele mai valoroase sunt cele care au fost scrise in mai multe straturi.

Poate pentru ca ei au rabdare si poate pentru ca istoria nu are obsesia originalitatii si a neatinsului.

Wednesday, December 7, 2011

Lobul temporal

Astazi e ziua tatalui meu. Nu-i mare surpriza, se intampla in fiecare an. Doar ca anul asta eu sunt si mai atenta, si mai introspectiva decat de obicei pentru ca mi-am facut mult, mult spatiu in jur. Ca tot n-aveam eu niciodata loc suficient :)

Mi-am facut un ceai negru cu sofran (palpitant gust, daca il faci cu grija si cu ochii pe ceas, altminteri sofranul tinde sa dea un aftertaste metalic tare iritant), m-am asezat confortabil in fata ferestrelor si am sunat sa-l felicit. A raspuns repede, bag de seama ca ma astepta. L-am felicitat, i-am urat niste chestii, i-am povestit ce mai fac, cum mai e vremea pe-aici, ca nu ninge, parca in ciuda mea, care tot astept o zapada de-aia ca din basmele lui Andersen. Mi-a povestit ce mai fac ei, ce mai face el, cum s-au pregatit pentru ziua de azi... discutii mici de viata mica.

Doar ca vocea lui... I-am auzit bucuria (tata e genul usooor histrionic :P) si i-am mai auzit si... varsta. Ca un tremur usor la finalul propozitiilor. Ca o coborare, ca o ezitare in care se misca ceva in jos.

Stateam atenta si apasam mai tare telefonul de ureche. In spatele urechii, lobul temporal. La vreo 200 de kilometri banuiesc ca si el facea la fel.

Denumirea lobului temporal vine din, cum altfel?, din latina. "Oh, tempora!", obisnuiau sa exclame poetii latini. Ce mai trec vremurile, cum ne apar fire albe exact in zona lobului temporal, mai pe la suprafata asa...

Tuesday, December 6, 2011

"Stie cum ma cheama!" :D

Sa vezi filmuletul asta. Mie mi-a aratat Niciu'. E asaaaa... iti vine sa te ghemuiesti de drag si sa te faci mic-mic. Si sa zambesti usor stiutor, usor nestiutor.
http://daazo.com/film/e9bd883a-d761-102a-a945-000e2e531ae0/


Monday, December 5, 2011

Smecheria cu daruitul cartilor

Ce smecherie asta cu daruitul cartilor... Sireti oameni. Iti daruiesc carti si scriu pe prima pagina alba ceva frumos, fie el frumosul scurt sau lung.

Ca sa nu-i uiti. Ca sa ti se faca dor de o carte si sa vrei sa o rasfoiesti si pentru ca ai dedicatia aia minunata, un fel de varianta prescurtata a cum te vede ea/el. Ca sa legi mereu o carte, un autor, un concept de ei. Ca sa te intrebe cei carora le mai imprumuti cartea: "Cine este X? Ce frumos ti-a scris, se vede ca [insert feeling here]"

Sau iti daruiesc semne de carte. Ca sa-i plimbi cu tine prin toate cartile pe care le citesti. Sa inchizi o carte si sa zambesti intrebandu-te oare ce mai fac, poate sa muti labutele de pe carte pe telefon.

Daca daruiesti multe carti si multe semne de carte, undeva cineva o sa zambeasca gandindu-se la tine. Asta sigur se aduna la good karma.

Printre primele carti pe care le-am mutat dupa mine la Brasov au fost cele primite in dar, cu dedicatie, de la cineva drag. Si pentru ca nu am inca prieteni de suflet aici si mi se intampla (chiar des) sa ma simt singura, le deschid (chiar des) si citesc vorbele alea scrise pentru mine. Si e mai bine :) Chiar mereu.




Wednesday, November 23, 2011

Masina de spalat

Pana nu m-am mutat in Brasov nu am apreciat cu adevarat masinile de spalat. Desigur ca ar fi trebuit. Cat timp am locuit cu D. am spalat toate lucrurile mici si mari dintr-o casa (mica, e drept) cu cele doua labute din dotare. Inca mai simt o mica zvacnire de ura in fata unui cearsaf-plic pus la spalat :) Ar fi trebuit sa doresc cu pasiune o masina de spalat, retrospectiv privind, doar ca pasiunea avea o directie si mai buna de-atat.

Odata intoarsa acasa, masina de spalat imi oferea ocazia unor mici jubilari de falsa eficienta, pentru ca dumneai se indeletnicea cu spalatul si eu faceam altceva intre timp, insa la final reiesea ca eu taiam cate doua chestii de pe lista. Deasemenea, anul acesta mi-a permis sa citesc dupa-amieze intregi in liniste si apoi sa ma laud ca am avut si indeletniciri casnice :P Vezi doamne, nu m-am burghezit intru totul.

Acum ca locuiesc cu alte patru femei (paranteza: la femei curatenia e ca la pisici, daca a lins putin lapte dintr-o farfurioara se spala de tot, ca sa fie sigura), iar ele, de buna seama, una-doua spala, masina de spalat imi ofera cu totul alte incantari.

Toarce molcom aproape in fiecare seara. Sunetele ei invartite sunt atat de linistitoare si de hipnotice in casa asta calda, mai degraba micuta, in care miroase frumos mereu (imagineaza-ti si tu cinci femei, fiecare cu parfumul ei, mirosul de copil cuminte din majoritatea detergentilor si ocazionalele betisoare si uleiuri aromatice) si in care seara se chitaie, se povesteste si se rade mult.

Eu ma opresc din citit si stau asa, cu cartea pe genunchi si ma gandesc ca mi-ar placea sa pot inchide armonia asta de sunete calde si feminine intr-un borcan. Sa o pastrez si sa o mai ascult cand mi-o fi dor.

Tuesday, November 15, 2011

Discutia

"A intrat vijelios si apasat ca de obicei. Mereu tresaream cand deschidea usa pentru ca obisnuia sa apese clanta cu o agresivitate abia tinuta sub control si pe care n-ai fi banuit-o in mainile elegant formate, cu degete lungi si unghii aproape copilaresti.

Ma pregatisem vreo saptamana pentru discutia asta. Cum puneam capul pe perna seara, incepeam sa port discutii imaginare. Cautam cele mai potrivite expresii, cele mai incarcate de sens. Sa fie demne si elegante insa cu suficient substrat cat sa-i dau batai de cap si eu sa raman cu cat mai putine frustrari. Cautam cuvinte care sa nu acuze insa imi doream sa acuz. Cautam o aparenta neutra si demna, poate chiar usor indiferenta (caci indiferenta tare doare) pe care sa o astern ca pe o cuvertura fada si bej peste o fierbere intensa de sentimente, furii prea intense pentru aparenta mizei, lucruri neintelese, hotarari luate visceral si multe, ridicol de multe bad timings. Cautam cuvinte care sa taie, sa arunce manusi a dispret, a provocare la duel. Era greu si abia la ore mici ale diminetii reuseam sa inchid ochii, ostenita de munca cu cuvintele.

Dimineata cand ma trezeam faceam liste cu linii de argumentatie, cu puncte pe care musai voiam sa le ating, cu elemente pe care nu mi-as fi iertat sa uit sa le mentionez. Repetam in gand intonatii si puneam virgule si mai ales puncte de suspensie incomode.

I-am facut semn sa se aseze.

A inceput brusc si a intrat in subiect fara obisnuitele-i acolade si introduceri in care ii placea sa cuprinda elemente de filozofie minora, de discutie studenteasca despre sensul vietii. Fara glumitele-i in mare parte nesarate, insa spuse cu atata munca de constructie vizibila in spate, ca nu aveai cum sa nu razi macar in aprecierea efortului depus. Prin jocul reflexiilor geamurilor i se proiecta in spate o cuvertura desirata de nori cirrus albi aruncata peste un peisaj de iarna uscata in culori dezolante."

Friday, November 11, 2011

Nimfa Minthe

"Legenda spune ca a existat o nimfa, pe nume Minthe, de care zeul Hades s-a indragostit nebuneste. Geloasa, sotia lui Persefona a capturat-o pe Minthe si a ingropat-o de vie. Desi nu a putut sa o salveze, Hades a transformat-o intr-o planta frumos mirositoare, care sa bucure simturile oamenilor si sa le aline suferintele."

Am gasit povestioara asta, asa placut si scurt scrisa, intr-o revista care isi facea veacul pe un calorifer.Si ca sa o scriu aici, sa o citesti si tu, am acompaniat-o cu o cana mare cu ceai de menta facut din ramurele care au fost odata vii si langa care mi-am intins patura la soare, la tara.

Si pentru ca acum nu mai e soare dar e frumos colorat si frumos plin de nori si eu stau in casa si mi-e atat de bine, Minthe ma vrajeste dintr-o cana mare plina cu ceai fierbinte. Hades avea gusturi bune la indragosteli. Pun pariu ca Persefona era o urata si o balcaza, cu ochi aposi si bulbucati.





Wednesday, November 9, 2011

Timp de expunere

Luni dupa-amiaza mai ca m-am insurubat pe un trotuar de pe langa scoala numarul 5 si ma uitam vrajita cum cad frunze aurii dintr-un copac. Cadeau incet si pluteau si prin zona nu era nimeni. Se adunase un strat grosut pe strada din fata scolii si cand trecea cate o masina le zburatacea in sus. Frunzele aurii, cand cad, deseneaza fragmente de elipsa in aer. Asta s-ar vedea tare frumos cu un timp lung de expunere.

Ieri mi-a aratat cineva Promenada Warthe. Ce minunatie, sa ascunzi asa surprize in inima unui oras! Am urcat incantata ca un terrier Jack Russel, mai aveam putin si topaiam intr-un picior. Am pasit rascolind maldare de frunze de toamna. Si cand ridici pasul cu putere pentru a involbura frunzele de toamna, si asta s-ar vedea minunat cu un timp lung de expunere.

Saptamana trecuta am avut acelasi sentiment iesind de la proiectia Black Swan. Ca se trece prea repede de la spatiul in care te intalnesti cu arta si cu potiunea pe care o creeaza orice expunere la arta (de oricare fel) in sufletul tau, se trece prea repede afara, la realitatea in care traiesti. Spatiile de cultura ar trebui sa aiba culoare lungi si inguste, din care sa nu poti iesi decat intr-un fel: incet. Sa-ti lungeasca fortat timpul de expunere la propriul suflet, recent excitat de intalnirea cu idei, imagini si culori noi.

Sunt si oameni alaturi de care ar trebui sa ne prelungim timpul de expunere. Sa vezi atunci efecte de magie.


Monday, November 7, 2011

Cat curaj

In weekend, un domn care vindea cartofi la piata a alergat dupa Niciu' si a vrut sa o invite la o cafea sau la, citez, " o fripturica".  I-a spus, dupa ce s-a asigurat in prealabil ca nu are copii, ca se vede pe fata ei ca e o fata cuminte si harnica. Si ca ar vrea sa o mai vada. Confruntat cu un refuz incapatanat desi bland, a incheiat sperand ca o va mai vedea prin piata.

Pe mine povestea m-a amuzat si apoi m-a facut sa ma gandesc la cat curaj a trebuit sa-si adune domnul respectiv pentru a face acest gest. Cred ca pentru a te duce si a te expune asa in fata altuia e nevoie de mult, mult curaj. Pentru ca ea/el poate spune ca nu il/o intereseaza, ca nu esti chiar ceea ce cauta, toate insotite de o mimica din care nu reies prea multe aspecte care sa-ti gadile ego-ul.

Azi m-am uitat putin in mine si am concluzionat ca nu am aceasta forma de curaj de a ma duce si lua cand imi place cineva. De buna seama ca as sta si as astepta sa vad... oare cu puterea gandului reusesc sa misc ceva?

Slava Domnului ca din punct de vedere cultural aceasta lipsa de curaj/ initiativa feminina este perfect acoperita de Penelopa& Co, ba chiar justificata si ridicata la rang de lege nescrisa. Iar intru acoperirea neajunsurilor ei, noi femeile am dezvoltat o intreaga armata de gesturi si institutii cultural-social-erotice cum ar fi machiajul, accesoriile si sfantul zambet cu subpunctele sale.

:)


Saturday, November 5, 2011

Ca o dantela

On and on the rain will say.

Zilele astea dau de oameni delicati ca o dantela. Cu niste suflete asa frumoase, cu niste mirari asa sincere si cu petale ca as vrea sa-i ascund undeva sa nu pateasca nimic niciodata. Doar ca daca i-as ascunde de rele ar face mai putina lumina si frumusete in jur. Asa ca bine ca nu pot sa-i ascund :)




PS: numai ca sa vezi ce ma supar cand le deranjeaza cineva dantelaria sufleteasca... Si iar vreau sa-i ascund...

Monday, October 24, 2011

Ministerul de Cuvinte si Inventii si Mangaierile din Miere

Sa se faca un minister nou si cu adevarat util. Ministerul de Cuvinte si Inventii. Sa fie angajati acolo toti cei care fac jocuri delicioase de cuvinte, toti cei care scot din geamantane prafuite vorbe gustoase si le folosesc. Sa colaboreze ministerul asta cu Institutul de Lingvistica Iorgu Iordan si cu profa cu care am facut eu in liceu meditatii la romana deoarece credeam ca o sa dau la Limbi Straine. Statea pe strada Theodor Burada, avea casa plina de pisici, tinea orele intr-o mansarda adorabila si iubea si folosea cuvinte rotunjoare si nedreptatite. Ah, si sa il aiba ca membru corespondent pe Salman Rushdie.

Si sa-mi zica si mie Ministerul asta de ce nu exista un cuvant care sa spuna despre senzatia aia de mangaiere pe cerul gurii pe care o gasesti intr-o lingura varfuita (tot vorba vine :P) cu miere de tei cu cristale, lucioasa si parfumata ca adierile din iunie.

Cum sa o descrii intr-un singur cuvant?

De-aia sa existe Minsterul, ca sa am unde sa intreb si sa nu mai pierd timp pretios si dulce. Caci vai, senzatia se topeste repede si trebuie improspatata cu alt preaplin de lingura din mierea mangaietoare. Si cu altul...

Si doar stim cu totii unde duc intr-un final excesele de mangaieri, nu?

Thursday, October 20, 2011

Postesc

Mi-a placut mult o vorba din Pacientul Englez, cartea. E un personaj terrribil acolo care spune asa:
"Sunt unul dintre aceia care postesc pana gasesc ceea ce cauta."

Tuesday, October 11, 2011

Oamenii din multinationale

Periodic si destul de des se pare, ajung intr-un grup nou de oameni si vine momentul in care ma prezint si spun cateva vorbe despre mine. Nu sunt dintre cei care habar n-au ce sa spuna despre ei, mie mi se pare ca imi sunt cel mai important instrument deci caut in permanenta sa aflu cat mai multe despre propriile-mi instructiuni de folosire.

Ei bine, pentru ca de ceva vreme am facut o schimbare majora si am decis sa-mi duc restul de viata intr-un oras mai mic decat Bucurestiul in care m-am nascut, m-am vazut nevoita sa ofer multe explicatii picante despre cum devine viata in capitale, de ce m-as muta intr-un oras "de provincie" (jenanta expresie, a se nota ca eu doar o citez) din care toata lumea fuge in directia inversa celei pe care am ales-o eu, unde si cum am lucrat in Maretul Oras si ce intentionez aici, la "provinciali".


Eh, da, am ajuns sa pronunt la un moment dat cuvantul "multinationala" si am observat in jur ochisori sclipind de o malitiozitate pe care am cunoscut-o mai indeaproape in intrebarile care au urmat.


Caci vedeti voi, danoninul aici de fata a lucrat ceva ani, putini la numar (dar nici danoninul nu-i asa batran), intr-o astfel de sperietoare-tinta a multor ironii. Si pe atunci, cand danoninul avea mult mai putina minte, auzea cam acelasi discurs venind de la cunoscutii si prietenii dinafara sperietorii. Ca multinationalele sunt niste cutii negre in care intri om si iesi robot; ca sunt niste malaxoare in care se baga oameni si se scot rezultate si obositi-deprimati-blazati-fitosi-plini de bani ai naibii de ei; ca la multinationala stii cand intri (si ar fi bine sa fie mai devreme decat trebuia!) dar nu stii cand iesi. S.a.m.d.


Cred ca la momentul respectiv am dat un raspuns politicos si probabil nu prea convingator, cum ca si multinationalele sunt alcatuite din oameni si sunt doar o alta forma economica, e drept ca mare, bine reglementata si de salarii peste medie platitoare.


Acum as vrea sa spun altceva. As vrea sa povestesc putin anumite aspecte ale experientei mele intr-o multinationala din FMCG (bunuri de consum). Cu precizarea ca nu sunt deloc o voce reprezentativa pentru tinerii dornici de afirmare, am incalcat cu incapatanare si in repetate randuri regulile nescrise ale multinationalelor si nu cred ca posed nici macar un rand de haine office.



Eu am observat ca multinationalele sunt facute in primul rand din multi oameni si abia in la doilea rand din multe reguli.

Oamenii din multinationale au si ei timp liber. Am avut colegi si colege care isi urmareau pasiunile si faceau in mod constant dansuri, karate, aikido, drumetii peste drumetii, ciclism, echitatie, inot, formari in psihologie, propriile lor companii. Colegi impatimiti ai pescuitului sportiv si mari strangatori de trofee. Microbisti cu abonament si "caini" sau stelisti pana la moarte. Colectionari de stilouri (marturisesc, printre preferatii mei :) ), de tablouri, de machete. Crescatori de caini de rasa, cu care participau la competitii si expozitii canine. Proprietari de felise. Scriitori si poeti "de sertar" (ma rog, de folder bine ascuns in calculator si aratat in rare ocazii).


Oamenii din multinationale invata mult, si la munca si in timpul liber. Am avut colegi care s-au apucat sa invete o a doua sau a treia limba straina doar pentru ca le placea, pentru ca au facut o pasiune pentru ea intr-o vacanta. Care fugeau vineri, ca era programul mai scurt, la biblioteca nu stiu carui centru cultural, sa mai imprumute niste manuale sau niste carti. Am avut colegi care veneau mandri cu o diploma noua de master sau de a doua licenta, sa le-o pun in dosar, sa se stie ca ei nu stau degeaba ci se upgradeaza. Am avut colegi care au facut o a doua facultate, sa-si urmeze o pasiune si inclinatiile native. Sunt anumite domenii functionale in multinationale in care se inghit saptamanal sute si sute de pagini de reguli si de legislatie. Oamenii astia stiu, vorba lui Alvin Toffler, sa invete, sa se dezvete si sa re-invete mai bine ca oricine.


Oamenii din multinationale, cand se intalnesc trecator pe culoare sau isi iau o cafea din cafeterie povestesc despre familii, despre copii, despre planurile de vacanta, despre cum mai merge constructia casei, despre cum isi fac bucatarie pe comanda, despre rochite si cizme (mai ales omuletele :P), despre ce mai fac fratii si surorile lor, schimba retete de prajituri si salate de vinete infailibile, despre ce-au mai visat, despre ce carte fabuloasa citesc si-o recomanda in sapte zari. In cate-un colt, pe balcon la fumat sau cand iau masa isi povestesc mai amplu ceva suparari, ceva planuri de nunta, ceva descrieri detaliate de pantofi, ceva reamenajari de apartamente si ceva probleme cu copiii, ceva noi moduri de alimentatie. Despre rapoarte, exceluri si sedinte discuta cu precadere in... salile de sedinta.

Cat despre propriile birouri, astea sunt spatii mai eclectice tematic :) Eu personal am discutat in birourile altora sau in cel in care lucram despre: copii si ispravile lor, bunici si dulceturi sau scovergi si papanasi moldovenesti, carti si autori, amintiri de la scoala, de la gradinita, de pe ulita, din spatele blocului, de la sanius, din camin, din internat; despre frati ceruti, surori aparute, surori dorite dar neaparute, despre cercei, bratari si culori, despre vrabii si curcubee (iar asta in aceeasi memorabila zi), despre cum se creste o pisica, despre extraterestri, reincarnare, oameni de lumina, teatru si despre lucrurile cu adevarat importante in viata. Si am predat rapoarte, am explicat cum vad eu lucrurile, am lucrat pentru prima oara in viata mea intr-o echipa in care nu am mai facut eu toata treaba si-apoi am impartit rezultatele (a se citi notele), am invatat multe, am eliberat cat am putut de iute documente care au fost de folos, am invatat excel si zic si-acum saru'mana pentru asta, am avut idei, am ascultat mult, am invatat mult, am crescut mare in cateva minute sau in cateva luni.


Oamenii din multinationale sunt oameni ca toti ceilalti. Adica minunati, diversi, adevarati, mini-universuri. Inafara de asta, isi asuma si respecta reguli, uneori multe de tot, majoritatea au o inteligenta politica remarcabila, duc multe responsabilitati in spate, au educatii academice peste medie si da, pentru toate astea primesc salarii peste medie care le permit sa duca o viata peste medie.


Cam asta a fost experienta mea umana intr-o multinationala vreme de aproape patru ani. Mie mi-a placut mult spectacolul uman si mi-a placut mult sa invat intr-un mediu organizat, intr-un departament that helps people. Altminteri, nu cred ca am fost cea mai potrivita persoana pentru o multinationala, in principal datorita defectelor mele: sunt incapatanata, aroganta mai mult decat ar trebui la acest nivel de realizari, ireverentioasa, nerecunoscatoare si inca incapabila sa spun una si sa gandesc de fapt alta, discutabil de politicoasa si inca insuficient de inteleapta si rabdatoare.


Sunt si aspecte care mi-au displacut visceral in multinationale. Nu curge lapte si miere la dozatorul de apa sau la automatul de cafea :P. Se sapa gropi in care cade chiar prada. Exista comportamente si vorbe rautacioase, sunt oameni care pleaca la 22 de la birou si altii care vin la 7 iar uneori se aduna in aceeasi persoana. Exista jenanti de "birocrati" care ii trateaza de sus pe reprezentantii de vanzari si nu le invata numele nici in 5-6 ani iar cand li se adreseaza le spun "colegul". Ei da, surpriza, colegul are un nume si pentru ca isi face el targetul primesti tu bonus ca merge bine afacerea. Se intampla meschinarii si nu intotdeauna cel care este manager are toate calitatile umane necesare pentru a fi un lider. Cu o caruta de inteligenta politica, de simt al oportunitatii si de vopsire a gardului prospera si se inalta oameni destul de mici.


Doar ca asta nu e specific unei multinationale ci oricarei societati umane. O multinationala e mare si regasesti in ea tone de esantioane umane, alaturi de care petreci multe ore pe zi. De unde si efectul de amplificare a ceea ce se intampla inauntru.


Si in multinationale, ca in orice societate sau grup, omul sfinteste locul. Nici mai mult, nici mai putin. Exista reguli si directive, uneori stupide si rupte de realitate pentru ca le fac oamenii aia care nu tin minte cum ii cheama pe reprezentantii de vanzari sau pe negrisorii de la relatii cu publicul.

Doar ca ele sunt intotdeauna puse in practica de alti oameni. Iar oamenii astia care le pun in practica au INTOTDEAUNA de ales. Uneori nu au suficient curaj, suficienta intelepciune, suficiente c#%#e, suficient timp, suficienta delicatete, suficienta grija, suficienta viziune.


A dracului treaba, sa vezi ca e iar ca in viata si ca in orice societate. Si cu insuficientele si cu mintea cea de pe urma si cu a avea intotdeauna de ales.

Nu exista multinationale. Exista grupuri mari de oameni bine structurati ierarhic, care tin in mana fraiele unor intregi industrii, care au colegi in mai multe tari si care au obiective, planuri de dezvoltare, evaluari anuale, salarii peste medie, vieti de trait, parteneri si copii de iubit, ambitii, delicateti sufletesti, slabiciuni si puncte tari. Si care fac des analize SWOT si GANT-uri. Facem si noi muritorii doar ca nu stim ca le cheama asa.


Exista grupuri mari de oameni, alcatuite din om, alt om, om, inca un om, un om diferit, altul si mai si, om, alt om. Si oamenii astia cand se fac mari se duc fiecare pe unde poate, unul la uzina, altul la magazin, altul la agentie de publicitate, unul la multinationala, altul la firma de apartament, altul la ceainarie, altul isi face el locul in care sa se duca.


Exista oameni.

Saturday, October 8, 2011

Fotografii pe care nu am sa le fac

Acum trei zile, in Brasov, pe Michael Weiss parca (caci repetitio est mater invatarea strazilor!). Firma stradala, mult iesita inafara a unui sex-shop pulsa cu litere rosii, intru atragerea a all the kinky people passing by. Exact sub firma, un grup de fetite blonzii, rosii in obraji si dolofane jucau sotronul si sareau coarda. Pe margine, cardul de bunici le pazea cu vigilenta adormita de soarele puternic.

Contrastul intre coditele blonde saltand in vant si pulsul rosu al firmei m-a facut sa ma opresc putin. To take it all in, desi poate ca astfel de expresii erau mai degraba potrivite cu interiorul :P

Pe o strada mica, delimitata de case vechi cu ferestrele joase un domn inalt si-a scos palaria a salut in fata a doua madame elegant imbracate, cu pometi inalti, ososi si putin caramizii. S-a inclinat cu palaria la piept si a asteptat sa treaca madamele. Evident, madamele mergeau la brat si doar manusile din macrame lipseau la inventar. Ele au murmurat ceva usor, din buze. Si au trecut.

A fost frumos si inaltator.

Cum oare sa poti prinde asa ceva, fie virtual fie pe film? Pai asta-i, ca nu poti. Si desi m-am bucurat ca am putut fi martor al acestor momente m-am gandit cu ceva ciuda ca nu le va mai vedea nimeni si e pacat.

Thursday, September 29, 2011

If it be your will



Da' auzi domnu', sa notezi dumneata la catastif ca lu' danonino ii dam puncte bonus cand ajunge sa spuna, exasperata, "it if be your will", fin' ca ea e mai incapatanata decat media si e greu, consumator si complicat procesul prin care a ajuns aici... PPCDE, ce mai...

Noroc ca e toamna. Ador toamna. In plus, octombrie m-a obisnuit cu surprize de-a lungul lungii mele existente. Ia sa-l vedem si pe-asta din 2011 ce stie. If it be your will.

Wednesday, September 28, 2011

Sub coaja prunelor

Aparent fructele ma umplu de reflectii in ultima vreme. Partea proasta (da-da, stiu ca de fapt iti place, ma alint si eu in scris) pentru tine e ca mananc multe fructe, am tot felul de idei si obisnuiesc sa-mi notez gandurile :) Iti prezint astazi o alta idee danonina generata de consumul de fructe si ineluctabilele conexiuni axoni-dendrite.

Se face ca stateam eu pe veranda la Metoc si citeam o carte cu o mana si cu ochii iar cu cealalta mana si cu gura mancam o cutie (uriasa) de prune Friar. De dragul exactitatii, sa spunem ca ceea ce mancam era continutul cutiei. Cutia in sine, din plastic transparent, s-ar fi dovedit indigesta, lipsita de gust si oarecum dura la mestecat. M-am felicitat alegand sa mananc prunele si nu cutia.

Prunele Friar au o pulpa carnoasa si zemoasa insa ferma in acelasi timp si se preteaza excelent jocului de-a decojitul. Se ia o pruna, se musca putin partea cu codita si de-acolo se incepe decojitul cu dintii, in mici fasii circulare. Treptat, pe masura ce avansezi, fructul inchis si rezistent care pare a fi  pruna isi da jos straturile si se dezvaluie a fi un fel de delicata piersica. Pulpa e moale, aurie ca fagurii, cu usoare irizatii rosiatice. Cand iti plimbi limba peste ea, relieful e fin si delicat ca un nasuc de copil sub un an.

Prin coaja nu trece parfumul insinuant al prunelor. Ca sa dai de el trebuie sa le decojesti. Sa decojesti o pruna nu e treaba usoara. Cere finete, gratie si rabdare. Coaja lucioasa si sanatoasa a prunelor e placuta la atingere si pare rezistenta si low-maintenance. Surpriza vine cand ai decojit-o: niet, nu e deloc low-maintenance. E extremely high maintenance deghizata.

M-am gandit imediat la niste oameni pe care i-am cunoscut si care sunt exact asa. Au o coaja sociala, o aparenta de rezistenta, o atitudine low-maintenance si easy-going. Par a se bate pe burta cu mai toata lumea. Daca ii studiezi atent, observi la ei mici reverii, mici detalii de dantelarie sufleteasca. Doar ca atentia asta e resursa rara si nu multa lume o foloseste pentru a-l descoperi pe Altul.

Par, oamenii astia-pruna, ca au sufletul deschis, expus pe tava pentru toti trecatorii curiosi.

In profunditate (as fi scris in realitate, doar ca ei au doua realitati), dupa ce ai trecut testul rabdarii, gratiei si finetii (dupa ce ai decojit pruna), vei descoperi cu surpriza un alt om inauntrul sociabilului, glumetului care se bate pe burta cu toata lumea. Un om cu pulpa moale si aurie ca de piersica. La cat de rara e delicatetea, un om cu atat mai frumos, imbratisabil si iubibil  (:P)

Ceea ce ma face sa ma intreb cum de rezista in lume alta categorie de oameni-fruct: piersicile 100%, care stau in agora asa delicate, fragile si perisabile cum sunt. Fara coaja de protectie fata de micile julituri, ruperi, lovituri. Am cunoscut si de-astia si par usor ingeresti. Probabil au multa incredere ca nu vor fi izbiti.

Saturday, September 24, 2011

Tentatia muzica punct

Pentru azi imi trecusem la program: ascultat muzica punct. Am ascultat pe domnul Crosby, in mod repetat. La inceput nu am avut stare, pentru ca mai trecusem si altele la program inafara de muzica punct. La fel cum am invatat la inceputul anului sa stau locului, sa-mi trec pe tudulista (:P) rasfaturi si sa fac, pe rand si incet, cate un singur lucru, asa va trebui sa re-invat ce stiam acum multi ani: sa stau si sa ascult muzica punct.


Sa ascult cu atentie versurile, sa descopar nestemate, sa invat atat de bine acordurile de inceput incat sa pot rivaliza cu tonomatul uman care este Niciu' si sa zambesc mai iute decat toata lumea cand incepe o piesa care-mi place.

Azi mi-a placut rau de tot asta:

"It would be thrilling,
If you were willing...
If it can never be,
Pity me!
For you...
Were born to be kissed
I can't resist!"




Thursday, September 22, 2011

Muzica punct

De ceva zile tot mi-e dor de ascultat muzica punct. Nu vreau sa ascult muzica in timp ce calc, in timp ce descarc fotografii, in timp ce fac ceaiuri, in timp ce alerg sau ordonez trei randuri de bagaje sau imi planific primele trei saptamani in noul meu oras.

Mi-e dor sa stau pe spate pe o patura si sa ascult muzica, cum faceam cand aveam 12 ani. Sa fiu atenta la muzica aia cu toata fiinta. Sa nu-mi umble mintea in alta parte decat la versuri, la ritm si la voce (sau voci).

In ultima vreme, desi timp am tot avut, muzica a fost doar acompaniament, umplutura, garnitura, fundal.

Tu ai mai ascultat in ultima vreme muzica punct? Ca daca nu, e semn ca te aglomerezi, te iei prea in serios si savurezi insuficient. Toate nerecomandabile.

Sunday, September 11, 2011

Danonino are mere

(:) si eu am chicotit vazand titlul) Am cumparat astazi o minunatie de mere Gala. Micute, atat de frumoase ca se vedea cu ochiul liber cat sunt de crocante, cu mici "afectiuni" care imi spuneau mie ca nu au fost prea tratate. Cred ca merele Gala sunt cele mai dragalase mere de pe fata Pamantului. Poate doar pe spatele Pamantului sa existe mere mai adorabile.

Cica in vechime, in Grecia, daca aruncai unei fete un mar o cam cereai in casatorie. Si daca il prindea cam zicea ca vrea si ea. Din uniune, fara umbra de indoiala, rezultau prunci de mare talent in sporturile ce necesita coordonare mana-ochi.

In superficialitatea sa declarata si de multe ori nedreapta (ceea ce, din pacate nu e un motiv suficient de bun pentru a o impiedica sa existe), Danonino scade puncte cu ghiotura oamenilor care mananca marul taiat in feliute apoape transparente si asezate pe farfurioara. Parca ar face concurs de bune maniere, categoria zane&printese pana in 50 de ani: "in acest mod simplu ciugulim bucatele de marut delicat si diafan, ca niste minunate fiinte care nici macar tub digestiv nu au". Daca mai si cojesc marul in prealabil isi pot lua adio de la admiratia eterna a danoninei fapturi :P Reversul este ca faptura adauga puncte cu ghiotura celor care musssssca cu pofta dintr-un mar. Idiosincraziile astea o sa o aduca pe faptura la sapa de lemn :P

Ma bate gandul sa fac din jocul "hai sa nu mai mancam zahar pentru trei luni" o regula de viata. O sa mai... hmmm... indulcesc putin regulile, in sensul de a avea doua exceptii pe luna. Una dintre ele va fi o prajitura de suflet pentru mine. Imi place atat de mult pentru ca imi da o senzatie de imbratisare cu un prieten drag: e calda, luminoasa, familiara, cu contururi molcute si bine cunoscute. Tai mere in felii (;) , istet ce esti tu ), le asez pe fundul unei tavi rotunde si pun deasupra un aluat de pandispan. Then we wait. Apoi rastorn, pun niste unt, presar cu putin zahar si putin mai multa scortisoara si... tai o felie... micuta, ca pentru zane (unde dau din gene cu scopul perfid de a fi crezuta, intrucat in realitate tai o felie uriasa, de neam prost). Calda, mancata cu o furculita frumoasa si  cu o cana de infuzie parfumata alaturi, iti sopteste aburitor si aromat ca totul e deosebit de gustos in cea mai gustoasa lume posibila.

In clasele I-IV (ca tot incepe scoala maine) mama imi punea in pachetel doua sandvisuri cu sunca de praga incotosmanate grijuliu in cate un servetel "Turist". Imi amintesc si acum textura lor zgrunturoasa pe barbie si in jurul buzelor. Imi spunea sa le mananc repede si in liniste pentru ca nu toti copiii isi permit sunca si sa nu le fac pofta. Si imi mai punea un mar golden delicious. Imi placea mai intai sa-i invart codita pana se rupea. La mine se rupea cel mai des la D, F sau G (fostelor fetite, stiti voi :P). Si-mi mai placea sa-i mangai cu degetul portiunea rugoasa din jurul coditei. Impacheta si marul in servetel. Mai punea cateva servetele, sa am cu ce sa ma sterg, incaltea.

Ai mei au la casa de la tara un mar din soiul Golden care anul asta abia il depaseste pe tata in inaltime. Anul trecut, orgolios nevoie mare, pomisorul a facut aproape de o suta de fructe. Treceam pe langa el si ma faceau sa zambesc atata harnicie si atata histrionism :P Anul asta fie si-a luat un an sabatic ca yours truly fie a studiat ikebana pentru fructiferi. A facut un singur mar, dispus central, intr-un minunat amplasament de frunze. L-am fotografiat, o sa-l pun pe photonaiv zilele astea.

Friday, September 9, 2011

Sa-i transformi pe oameni in adulti

Cand am scos cartulia asta cu coperte de culoarea pielii din curcubeul care este colectia veche de la Cotidianul (caci, oh vanitas!, am aranjat-o dupa un sistem biblioteconomic complex, ala de-i zice ROGVAIV) nu aveam nici macar o asteptare. Doar ca nu ma puteam concentra prea abitir de cateva zile si doream ceva ce se poate citi cu un singur neuron mai acatarii si dupa care sa nu-mi para rau pentru ca citesc asa, ca sa fie.

Nu ma asteptam sa-mi placa. Doar ca socotelile din fata vitrinei (ah, did I mention ca am reusit sa cotropesc vitrina mamei cu cartile mele? 1-0 pentru mineeeee!) nu se mai potrivesc cu cele din pat, mai cu seama cu cele facute pe burta, de mana care nu se mai indura sa stinga lampadarul.

M-a prins, domn'e, olandezul acesta. M-a prins din cateva intorsaturi de fraza, din cateva cugetari sensibile, din cateva imagini pe care le-am putut vedea aievea, in fata ochilor. Surprinsa de prinderea prea brusca, a doua zi l-am cautat pe Cees Nooteboom pe google. Am rasuflat usurata, e urat. Ca deja am facut o pasiune fulgeratoare pentru un alt autor inafara de Rushdie anul acesta si parca nu-mi place de mine asa fluturasa (si anume pentru domnul Amos Oz care are un car de ani si e atat de misto bordering to sexy :P).

"Cand ea, o femeie, a plecat, am stiut ca dezamagisem un copil- si coruperea minorilor tine de meseria mea. Demolarea propriei autoritati ii trimite pe acestia intr-o lume fara raspunsuri. Nu-i placut sa-i transformi pe oameni in adulti, mai ales daca nu si-au pierdut inca stralucirea."

Cees Nooteboom, Urmatoarea poveste

Thursday, September 8, 2011

Atunci nici nu se poate

"Insa eu nu ma indragostisem de ea; asa ceva mi-era cu neputinta. In sistemul meu imperativul categoric era bine ancorat: daca nu se cuvine atunci nici nu se poate."

Cees Nooteboom, Urmatoarea poveste

Am ramas cu un obicei... zgomotos in urma cursului de dictie. Citesc cu voce tare si am grija sa rulez r-ul, sa pronunt clar n-urile si d-urile finale, sa nu transform sc in shc si sa-mi dozez bine aerul din plamani, sa-mi ajunga pentru toata fraza.

Mi-a placut cum au sunat vorbele de mai sus tare de dimineata, in bucatarie. Mi-ar placea sa am si eu toate imperativele categorice la locurile lor. Sa nu le fac mai putin categorice nici macar in gand. Ca cine se uita la nevasta altuia si gandeste scenarii (cu sc, nu shc) a pacatuit deja, asa zicea un domn intr-o carte :) Replace nevasta altuia cu ce te arde pe tine mai tare.

Am avut in liceu pentru o scurta perioada o profa de spaniola de imprumut care venea din (represent-represent) Cuba. Ne povestea cum ca acolo, in fabricile de facut trabucuri era o fiinta platita pentru a le citi muncitoarelor. Ele rulau la trabucuri si ascultau povesti si alte alea.

'ere you have it, my dream job. Ma intreb daca s-ar prinde tantile alea ciocolatii si voluptuoase cand as repeta de 2-3 ori fraze care imi plac rrrrau, cu r bine rulat.

Wednesday, September 7, 2011

Dănu’

De cand nu mai multinationala, in cursul zilelor mai sunt foarte putin Daniela si doar in contexte mai degraba oficiale. De cele mai multe ori sunt Dănu’ (sau Dănelu', insa asta doar in sms-urile de la sora-mea). Cred ca in toata vara mi s-a spus Daniela de maxim douazeci de ori. M-am invatat asa atat de tare incat am ajuns sa ma prezint in mod spontan drept Dănu’. Ce m-am mai mirat... inainte obisnuiam sa fac aceasta diferentiere: daca ne tragem de sireturi poti sa-mi spui si Dănu’; daca nu ne tragem de sireturi (iar eu ma trag de sireturi cu putini oameni pentru ca sunt timida :) ) ramanem la varianta oficiala, ne-am inteles?

What's in a name? Multe. Cand ai alt nume esti, macar putin, altfel.  Eu de cand sunt mai degraba Dănu’ sunt mai vesela, mai sotioasa, port mai rar cercei si mai des bratari, citesc dezordonat, rad cand nu-mi respect to do-list-ul si sunt mult mai putin rigida. Si daca ma enervezi scot limba :P

Tuesday, September 6, 2011

Mi-mi-mi-mi-mi-mi

Eu cand ma fac mare vreau sa fiu copil mic.

Stiu o fetita de zece luni si cateva zile. O cheama Ioana. E foarte prietenoasa, zambeste mereu cand ma vede (moaaaa, stii ce importanta ma simt? ), e moale si are o culoare blanda, de lemn de fag, are un nasuc mic si numai bun de impins usor cu degetul si ochi curiosi si sclipiciosi. Cand o ating cu un deget ud pe maini sau pe picioare si-i spun "e ud, asta e apa" zambeste larg cu toti cei patru dinti, chitaie putin si duce mana sau piciorul la gura. Mi-ar placea si sa mai fiu asa de flexibila. Aaaa... si nici ea nu mananca zahar.

Cand se supara si sta sa planga incepe sa spuna "mi-mi-mi-mi-mi-miiiii". Toata lumea din jur stie ca s-a suparat Ioana.

Imi place metoda ei si regret amarnic ca eu stiu sa glasui mai mult decat monosilabic. Mi-ar placea sa am si eu asa un sistem de alarmare: simplu, usor de inteles, usor de aplicat, cu rezultate palpabile si imediate. Sa incep sa spun mi-mi-mi si sa stie cei din jur ca au facut ceva ce-mi displace si sunt pe cale sa ma supar. Sau m-am suparat pur si simplu, de una singura, asa ca e mai bine sa faca ceva dragut pentru mine, sa ma inveselesc :)

Mi se pare un sistem foarte onest si autentic.

Eu de exemplu am sus de tot pe scara de valori eleganta. Incerc din greu sa live up to this. Sunt unele comportamente care pur si simplu mi se par inelegante. Ti-as spune si eu vreo doua cand ma calci pe coada doar ca mi se pare inelegant si prefer sa-mi iau coada si sa o pun in alta parte. Ti-as face o observatie cand ti-am spus un lucru de x ori si tot nu il faci macar aproximativ cum ti-am spus doar ca e atat de inelegant. M-as ridica si eu si as pleca trantind usa cand debitezi prostii si esti atat de furios ca abia mai respiri dar mi se pare inelegant si prefer, chiar daca mi-e greu, sa stau, sa te ascult si sa ma perpelesc in pat la trei noaptea, purtand discutii imaginare in care ma port inelegant. Sau doar cu some balls.

Chances are, daca ti-am disparut ca magarul in ceata, ca ai facut sau spus ceva ce mi s-a parut peste limita mea de toleranta. Si nu ti-am spus nimic pentru ca sa-ti fi raspuns sau sa-ti fi explicat mi s-a parut suficient de inelegant to even consider it.

Nu e chiar cel mai simplu ideal din punctul de vedere al valorilor. De extrem de multe ori trebuie sa gestionez frustrari ca sa ma pot comporta cum imi doresc.

Ce usor ii e Ioanei... Daca i se pare ca o ignori in carucior, mi-mi-mi. Daca nu o mai lasi sa se joace cu o chestie si ea inca mai vrea sa se joace, mi-mi-mi. Daca s-a saturat sa-i faci teatru de papusi cu Winnie si Pluto, mi-mi-mi. Daca e obosita si pur si simplu nu are chef, mi-mi-mi.

Sa fii adult e de multe ori o perversiune in sensul etimologic al cuvantului. Si eleganta e o forma de perversiune, nu zic nu.

Monday, September 5, 2011

Are you ready, are you ready for this?

In my top 3 Queen songs. In zilele fabuloase ma face sa zambesc cu gura pana la urechi pentru ca e pur si simplu minunata si plina de energie. Nu pot sta nici macar on the edge of my seat cand ascult asta. In zilele proaste imi aminteste to do the Freddie poise: "barbia sus, ochii patrunzatori, spatele drept, sunt asa minunat ca ma intreb ce se facea lumea asta fara mine". Iar zilele nehotarate le transforma in zile fabuloase. Asa cum era Freddie.

Saturday, September 3, 2011

Damn you, tagliatelle!

Bai, ale naibii tagliatelle, ce mai ingrasa! Azi mi-a spus cineva ca din profil seman cu Caro Emerald. De atunci, cum trec pe langa o oglinda ma intorc si-mi apreciez ingrijorata fundul. Mai ales ca a precizat clar tipa: din profil.

Perfide tagliatellele. Eu le ridic in slavi si ele uite cum ma rasplatesc :(

LE: m-am gandit. Ma intorc la mai vechea mea pasiune pentru fusilli  si penne. Ele niciodata nu mi-au atras astfel de vorbe despre profil.

Friday, September 2, 2011

Bulinute de inceput de septembrie

  • azi mi-am amintit de prima (si ultima dealtfel) mancare de castraveti murati mancata de mine vreodata. Gatita de un domn de care tare imi mai era drag (si analog, evident) si mancata in chicoteli intr-un balcon sus, deasupra Bucurestiului. Ador sa vad acoperisuri. Si sa mananc :) Iar oamenii care gatesc imi plac indiferent de sex.
  • zilele trecute am descoperit o metoda prin care ma relaxez iute si eficient, indiferent ce s-ar fi intamplat de am ajuns ne. Relaxata. M-am certat (mdeaaa, am trecut pe lista ca la urmatoarea cearta cu cineva sa particip si eu activ, adicatelea sa ma cert si eu, nu doar sa tac si sa ma mir de... asertivitatea unora), vorba vine, cu un om si, desi in astfel de ocazii raman cu un gust amar si-un univers pleostit pentru una-doua zile, atunci am redevenit o proaspata floricea dupa o ora de udat o preaminunata gradina. Oricum stiu, deep down inside, ca o sa ajung candva gradinar. De afine si lavanda. PS la bulinuta: si totusi Esmeraldei, planta mea de cafea, nu-i merge prea bine, any tips? :P
  • am mancat saptamana asta de-am crezut ca mor de placere: tagliatelle proaspat facute, cu sos de rosii adevarate si ciuperci adunate cu propriile labute. Intre a manca paste proapete si paste uscate, din comert, e o diferenta gigantica. Tre' sa-i fac si Niciului cand se intoarce.
  • ufff, o sa-ti faci impresie proasta despre mine cu atatea bulinute despre mancare :P Dar e musai sa o spun: painea buna cu mult unt e atat de buna ca m-am gandit vreo 10 minuti la un cuvant care sa descrie cat de buna si nu am gasit, iar eu stiu multe cuvinte care descriu cam cat de buna si cum de buna poate fi mancarea.
  • pe unde ma duc ma urmaresc piese Queen. Intra Danonino intr-un magazin, hopa si magazinul, asculta Queen. Se urca Danonino intr-un autobuz, hopa si soferul, asculta Queen. Pune Danonino muzicile pe shuffle... ghici ce incepe. Eu cred ca e semn sa ma duc sa-mi las musteti. Nu? :))
  • am niste locuri de care m-am indragostit lingvistic si e musai sa ajung sa le vad intr-un an sau doi: Elin-Pelin (loads of spoonfuls of cuteness :) ), Lyulin (mi-a amintit de blanda Liu din Turandot), Piperkovo (cineva, nu spunem cine, persoana importanta, si-a ras de mine spunand ca daca ajung acolo ma fac oamenii aia primar, intrucat eu mananc ardei iute as a snack), Alfatar (ce sunet moale dar cu glazura crocanta...), Lipnita, Topraisar (<3, suna ca din povesti cu seherezade acoperite cu valuri moi si albastre), Aliman, Beidaud (asta imi suna a miere groasa), Nalbant, Dulcesti, Cobadin. Pe Bixad l-am bifat deja in randuri repetate si, eu cel putin, il iubesc ca in prima zi.
  • a spus cineva miere? Desertul meu preferat, de cand nu mai mananc zahar, este o crema facuta din miere, pudra de roscove si fulgi de migdale. E atat de densa, concentrata, lucioasa si cu o textura care intriga incat vrei sa verifici si urmatoarea lingurita, sa vezi daca tot minuni contine. Si contine.

Saturday, August 27, 2011

Seman si eu cu cineva

Cand eram mica si mergeam in vizita la rude toti patru, vreo cucoana descoperea entuziasmata, in cateva secunde, asemanarea dintre mama si Niciu'. Conchidea incantata: asta mica seamana cu maica-sa, uite, e leita. La mine se uita... se uita... se uita (si mai ca zicea, ca la sceneta, "dracu' sa ma ia daca inteleg ceva") si rezuma usor incurcata: cea mare seamana cate putin cu fiecare. Cucoanele cu mai putin tact o spuneau direct pe-aia dreapta: cea mica seamana cu maica-sa si asta mare cu cine-o semana?

De la atatea indoieli, de la "Singur pe lume" si de la ceva filme ajunsesem, prin clasa a doua, sa ma intreb daca nu cumva am fost incurcata cu un alt copil, in spital. Daca eram o Daniela falsa si pe mine ar fi trebuit de fapt sa ma cheme altfel (eram mare fana a numelui Roxana pe atunci)? Daca eram o Elena impostoare... bietul tata, cu cine isi mai sarbatorea el ziua de nume? Si tie ti se pare ca mediapro-ul a pierdut un mare talent scenaristic?

Desigur, faptul ca faceam tot felul de lucruri ciudate care o intrigau pe mama nu ajuta prea mult la descalificarea scenariului de mai sus. Citeam in totala nemiscare saptamani intregi in vacanta de vara, daca ieseam la joaca si pe-asta o faceam in exces si nu mai era chip sa ma aduci inapoi in casa, daca eram certata (pentru ca pastram masura excesiva si la facut prostii!) nu mai scoteam niciun cuvant sau alt fel de sunet si priveam fix, prin cei care mi se adresau. Mda, acum ca le insir, sper din suflet ca mamei ii da cu plus (fie si putin :) ) cand se gandeste la mine.

Sa zicem ca am crescut obisnuita sa fiu neobisnuita. Obisnuita ca oamenilor sa le dea cu virgula cand incearca sa vada cu cine seman. Desi seman cu ei cu toti.

Si uite ca acum, de cateva luni si pe cale indirecta, m-am lamurit si eu cu cine seman. Seman si eu cu cineva! Seman cu una dintre bunici, mama tatalui meu.

PS: partea buna e ca acum ma simt mult mai putin vinovata pentru ca sunt incapatanata cum rar s-a mai vazut: it's not me, it's my DNA. Cumva, am impresia ca mama nu e prea incantata :P

Thursday, August 25, 2011

Portretul mancatorului gotic

De dimineata impartisem compartimentul cu doi tipi care vorbeau maghiara si radeau mult. Eu intelegeam doar cateva numere, alb si negru si cateva vorbe mai de dulce (nu, nu era vorba de mez-miere!) iar unul dintre ei se tot uita la mine si n-am inteles de ce decat mult mai tarziu, cand m-am asezat cu aceleasi miscari pe o banca intr-un parculet din Schei: o anumita bucata din fusta, ceva mai transparenta, se urca destul de sus pe coapse cand ma asezam.

Inafara de ei, o babuta care cita din Biblie, o alta cool-junky care citea Catavencu, un tip care aducea a Johnny Bravo si se uita la teen movies pe un laptop plin de praf si o tipa fabulos de frumoasa de prin Finlanda-Norvegia. Sa spunem ca mi-am petrecut mai mult timp uitandu-ma pe furis la ea in timp ce dormea sau scria marunt si inghesuit intr-o agenda decat mi-am petrecut citind. Si amaratul ala de domn care spunea prostii si numere in maghiara se uita la o felie de picior acoperit cu o carpa transparenta :) Cred ca ar fi ucis pentru locul meu, full-frontal cu frumusetea nordica, dealtfel sumar imbracata. La Brasov a sarit sa-mi coboare rucsacul si m-a salutat larg: szia. Spre stupoarea lui, i-am raspuns si m-am distrat adaugand: szerencses utat :) (calatorie placuta). In locul lui as fi lasat stupoarea si as fi trecut iute pe locul meu. Whatta view, whatta view...

Cum mai pestrit de-atat nu mai calatorisem cam de mult, abia asteptam sa vad cu ce va fi umplutura compartimentului de dupa-amiaz'.

Memorabila, asa a fost. Dumnezeu, pedepsindu-ma probabil pentru ca m-am dedulcit matinal la perfectiunea zanei finlandeze mai mult decat e social acceptabil pentru o femeie, m-a asezat la fel de full-frontal cu un personaj atat de gotic incat daca inchid ochii chiar si acum, la o luna dupa, il vad atat de clar ca ii deschid mai repede decat procesez mental actiunea. Daca asta este fiziologic posibil.

Ocupa un scaun si-o jumatate si cand l-am zarit plescaia un copan intreg de pui. Il tinea cu toata mana: ciocanelul ascuns in palma si pulpa superioara sugrumata intre cele cinci degete care se terminau cu unghii galbene tivite cenusiu si lungi ca ale unui chitarist de flamenco. Pe incheietura mainii mari se scurgea deja un suc rosiatic.

Daca nu ar fi fost atat de real si plin de detalii, as fi crezit ca a iesit de sub creionul unui Tim Burton. Personajul Tim Burton meets Peter Pettigrew ducea, pe langa multele kilograme, si vreo 60 de ani bine sifonati. Avea o fata lata, cu piele cenusie si atarnanda, presarata pe alocuri cu pete maro, din cele carora li se spune "de batranete". Avea buze vestede si o coroana de firmituri in jurul gurii, dar dintii erau toti, erau lati, puternici si socant de albi, in contrast cu degradarea si mucegaiala pe care o emana intreaga sa fiinta.

De unde se vede adevarul principiului biologic "use it or lose it". Pana cand a coborat, la Ploiesti, a mancat fara intreruperi. A vorbit putin si atunci cu gura plina. Dupa copan a urmat o piersica. A molfait si supt cu zgomot si s-a sters des cu o batista mare cu dungi. Cand un copil a desfacut o punga de lay's, a tresarit din puiul de somn, l-a intrebat ce mananca el acolo si a zis ia da-mi si mie, ca sunt curios. Bunica baiatului a zambit si l-a incurajat sa-l serveasca si pe domnul, ca asa e frumos. Incurcat, baiatul a intins apoi punga tuturor din compartiment :)

Pe la Sinaia am scos cutiuta albastra in care plimb dupa mine migdale rehidratate, just in case (:P). Ce sunt alea, m-a intrebat cu multa pofta in ochii albastri si aposi. Eu am schitat un zambet si nu am raspuns. Mai am mult de crescut de la fiinta superficiala si care imparte lumea in estetic si insuficient de estetic deci ma fac ca nu vad/nu aud poate dispare, care sunt acum. Domnul gotic a continuat sunt nuci sau alune? Migdale, spun eu scurt si rece. Am auzit de migdale da n-am mancat deloc, incep sa-i sclipeasca ochii si sa i se intinda o mana inspre mine. Ma uit la mana care avanseaza spre mine, a trecut deja de jumatatea imaginara a compartimentului. Da-mi si mie cateva sa vad cum is. Poftim semnul intrebarii, emit eu sunete stupefiate. Da-mi si mie, ca mi-e pofta, spune el bonom si-mi zambeste cu dintii albi, lati si bine conservati de fitnessul zilnic si des.

Intind cu incetinitorul cutia si o rastorn in totalitate in haul palmei lui mari. Mi le-ai dat mie pe toate, intreaba repede, cam cu jumatate de gura. Da, zic eu repede si tot cu jumatate de gura. Mie chiar mi-era foame doar ca nu mai puteam manca.

Dupa migdalele (mele!) din pumn a mestecat doua cosulete de fructe de padure luate din tren. In jurul lui radiau stropi rosiatici si albastri care au adaugat pete noi celor vechi si uscate de pe pieptul camasii cu un nasture lipsa in zona burtii.

Apoi a scos dintr-o sacosa care parea ca nu are fund trei oua fierte. Decojirea lor a fost o intreaga experienta senzoriala. Albusul zbura voios in dreapta si in stanga si, din pacate pentru mine, si in fata. O bucata cat unghia degetului mic mi s-a lipit de genunchi si am impins-o cu coperta cartii. Tot e bine ca ouale erau proaspete, doar atunci albusul se lipeste indaratnic de coaja.

Cu albus sub unghii, mancatorul nostru a indesat in gura incapatoare cate un ou intreg.

A urmat o ciocolata poiana cu stafide si arahide. A muscat din ea intreaga. Mi-a amintit de dorinta mea de a manca asa dintr-o ciocolata. Nu mi-am indeplinit-o inca si, in ciuda spectacolului care a urmat, am pastrat-o pe lista de dorinte.

Cand s-a ridicat, m-a mirat mai putin cantitatea de alimente pe care am vazut-o disparand sub dintii puternici, lati si albi. Mancatorul gotic meets Peter Pettigrew avea cam doi metri si pantalonii, usor soiosi si cu multe, multe pete pareau a putea gazdui doi oameni peste noapte.

Si-a luat la revedere muscand dintr-un baton ieftin de salam de biscuiti si a plecat lasand in urma un damf de esenta de rom si multe ambalaje.

Tuesday, August 23, 2011

Capabili de respect

In rasfoirile mele paleologiene (oare o fi un cuvant pentru asta?) am dat de un pasaj care spune ca Don Quijote este un personaj foarte respectabil, problema suntem noi, pentru ca nu suntem capabili de respect.

Mi-am amintit amar de asta aseara, cand mi-am permis, de la inaltimea valorilor mele care nici macar nu au trait suficienti ani, sa judec in gand (n-oi avea eu inca suficienta minte si larghete sufleteasca da' macar respectuoasa si politicoasa sunt, mi-am spus, ca sa ma pansez cumva...) o situatie intr-un cuplu, la care am fost nevoita sa asist.

In cele mai bune cazuri, daca muncim mult si transpiram sufleteste, la finalul unei vieti o sa ne cunoastem pe noi si-atat. Partial, pentru ca vor fi zone pe care le ascundem chiar si de noi. Iar alte zone le infrumusetam pana ajungem sa credem in maiastra butaforie. Daca suntem norocosi o sa cunoastem si vreo 20% dintr-o jumatate, a noastra.

Altminteri, umblam prin lume legati la ochi in ceea ce-i priveste pe oameni. Nu stim ce-i mana in lupta, ce-i bucura, ce-i sperie cu adevarat.

Ignoram chimia sau nechimia evidenta pe care se bazeaza relatiile noastre si ne permitem sa generalizam. Daca X a fost mitocan cu noi, de buna seama ca e mitocan in general. Asa le spunem celor care ne cer vreun sfat legat de X. Fara sa ne punem o clipa intrebarea ca poate elementele chimice care suntem noi si X nu au fost compatibile oare si din cauza asta amestecul a iesit cu nori verzi si toxici. Daca A nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor noastre de buna seama ca e incompetent si iresponsabil, in niciun caz nu suntem noi anxiosi, exagerati si cu deficit de zone de viata carora sa ne dedicam, ca sa nu mai cerem totul de la o singura zona.

Daca e atat de complicat sa cunosti un singur om si sa-l evaluezi real, cum o fi cu doi oameni? Pusi impreuna. Nimic nu stii din afara. Nimic despre chimie, despre echilibrul delicat atat de greu de atins, despre faptul ca poate unele suflete sunt mai largi decat ale tale, ca unele furii mai explozive si mai de suprafata. Ca unii pur si simplu au puterea sa vada peste supararea de azi faptul ca si maine si peste o luna tot pe omul asta l-ar trage de mana si-ar incuia usa dupa ei, tot cu omul asta ar prefera sa se plimbe si sa stea de vorba, tot lui i-ar lua flori neasteptate sau tot cu el s-ar certa si s-ar impaca.

Poate ca am fi niste oameni mai buni daca ne-am pune intrebarea asta in gand, de fiecare data cand ne dam seama ca iar am judecat pe cineva despre care stim atat de putine: daca de fapt omul asta e demn de tot respectul, doar ca eu nu sunt capabil sa-l respect?

Eu mai am mult de muncit... :( Inca mai sper ca intr-o zi o sa am si eu un suflet mai larg decat cel pe care l-am primit la nastere. Un suflet pe care sa-l fi extins eu, cu mult efort care sa fi meritat.

Thursday, August 18, 2011

"Ce strungar te-o fi facut (...)"

Omul e facut din sensibilitate si ceva carne. Cu trecerea timpului, daca nu ai grija, raportul se poate inversa si ajungi sa fii facut din carne si ceva inervatie, ca sensibilitatea s-a pierdut de mult.

Aseara, pe unde se pupa Pantelimonul cu Fundeniul, la o aruncatura de bat de lacul in care se oglindeau miile de lumini (caci deh, unde e ghetou e multa lume cu macar un bec de familie de caciuli :P ) mi-a fost dat sa aud o poezie. Poate involuntara, poate fortuita ca operele lui Shakespeare compuse de o maimutica cenusie ce bate nerabdator intr-o masina de scris. Poate mai poezie tocmai din aceste motive.

Si zicea el, unul dintre cei doi poeti urbani in maiou, pantaloni scurti si slapi si-un pepene rosu sub un brat, catre o domnisoara ce trecea grabit:

"Offf-offff, domnisoara... ce strungar te-o fi facut pe tine ca ai niste piese a-ntaia..." si apoi ofta din greu.

"Las-o bai fraiere, ii raspunde melancolic celalalt, ca nu-i de tine domnisoara, uita-te la ea, e de export."

Si-apoi i-a dat saru'mana domnisoarei, cu tot respectul lui din suflet si din gura si cu toata lasciva admiratie din ochi, toate la un loc proiectate asupra piesei posterioare. A domnisoarei bine create de Marele Strungar.

Eu am auzit acordurile duioase de Nichita Stanescu, tusele tari de Emil Brumaru si fluieratura frusta de cartier, in intunericul albastru luminat dinspre lac.

Wednesday, August 17, 2011

Re-citiri

Zilele trecute am recitit o carte. Ca in copilarie, cu lanterna in mana, doar ca nu si sub patura pentru ca 1- era cald, 2- nu mai am ora fixa de culcare de un car de ani si 3- in camera de la drum la casa de la tara ai mei nu au curent :) Nu au neam-deloc. E cea mai racoroasa camera, cea mai putin mobilata, are o saltea minunata si o energie somnoroasa excelenta, poate si din lipsa electricitatii si campurilor ei pe care nu le vedem dar le simtim. Suffice to say ca intr-o zi am dormit de pranz de doua ori :) Bliss.

Pe coperta era un baietel curios care citea o carte cu lanterna in mana.

Recitesc, daca e vorba de beletristica si eseistica, de dor. Pentru ca mi-au ramas in minte povesti, gesturi, pentru ca am pus din cartea respectiva o bucata la puzzle-ul care sunt eu si pentru ca personajele mi s-au parut mai degraba oameni decat personaje.

Imi place sa regasesc o carte. Daca ar fi vorba de un om, ar primi de la mine o imbratisare apasata si cam lunga, un zambet larg si usor tamp si multe intrebari. Pe o carte o mangai, o intorc, o rasucesc, o cantaresc in palma, o rasfoiesc rapid, cat sa-i zumzaie paginile.

Iar cand incep sa citesc imi revad incantata sublinierile, zambetele si comentariile primei lecturi, in general de alta culoare. Pentru ca acum nu mai citesc cu foame ci de placere, am timp de prefata, postfata si alte fete ale cartii. Sunt pasaje care ma vrajesc la fel ca in prima zi. Uneori dublez zambetele.

Sunt comentarii care acum mi se par usor ridicole, ancorate cum vor fi fost in trecatorul sufletesc al zilelor primei lecturi. Sunt analize care ma fac sa ma intreb daca nu cumva as parea pedanta si puritana unui alt eventual cititor. Sunt pagini cu atatea hlizeli si zambete incat ma intreb din nou, nu cumva as parea usor blonda imbracata in lila si roz?

Dar cel mai mult si mai mult imi place cand descopar o nestemata care imi scapase prima oara. O intorsatura maiastra de condei, un joc de cuvinte, o replica iute si puternica, o imagine fascinant de clar pictata, cu vorbe.

Imi place sa recitesc pentru ca adancesc legatura cu o carte, cu un personaj, cu un autor. Imi place sa recitesc pentru ca sap mai adanc in memorie lucruri cu adevarat memorabile, din care e facut sufletul.

O recitire iti imbogateste sufletul in acelasi mod in care ti-l imbogateste o relatie de 5 ani versus 5 relatii de un singur an. Adanceste, rafineaza, are timpul necesar pentru a sapa bogate si fascinante fiorduri sufletesti versus a face santuri pe locul unor carari scurte si drepte.

Mai stii, poate daca am reciti bine si apasat zece carti pe an am iesi mai castigati decat din 18 carti citite pe sponci. Cu oamenii o fi la fel...

Daca ar fi om, o carte recitita ar lasa mai multe umbre pe un perete.

Monday, August 8, 2011

Soul Keeper

Sa-l vezi cand ai vreme, da? Prima parte e aici si restul ii urmeaza, o sa le vezi tu.

"I want you to be the keeper of my soul."

Si tumbalalaika.

Ce mi-ar placea sa-ti placa :)

Saturday, August 6, 2011

Best of blognaiv 2011 so far

Eu cum se face jumatatea anului, cum ma pun pe rememorat, facut liste, topuri, orice presupune de la capat cu bulinuta, pe care o pictez tacticos, o ingros si-o rotunjesc de fiecare data.

Anul asta am avut ce rememora si ce lista, slava domnului.

Si m-am gandit ca nu mi-am mai recomandat propriile scrieri de prin 2008, cand aveam dese efuziuni narcisice pentru ca-mi placea rrrrau de tot sa scriu in fiecare miercuri pentru Empower.ro (by the way, Marius e la fel de fabulos). De-atunci multe s-au schimbat, in principal eu. Acum m-as simti usor impostoare sa scriu pentru un site de dezvoltare personala la catamai work in progress sunt, desi, realist vorbind, probabil ca acum as scrie mai cu substanta, mai cu experienta, mai cu stil.

Bulinutele si efuziunile de pe blognaiv insa sunt ale mele intotdeauna si total. Ia sa le vedem pe-alea care mi s-au parut mie cele mai worthy of applause:

Poveste din buzunarele Niciului, pamflet and not quite :P
Intelepciunea e ca Roma. Adicatelea ca duc toate drumurile la ea, you can run but you can't hide. Si daca fugi, tot iti cade in cap la un moment dat sau te impiedici de ea cumva.
Sa-i iei in brate si sa-i tii acolo strans. Scos la suprafata din germinare de revederea cu Marina, o minune de om.
Despre frivolitate cu domnul Paleologu. J'adore, si frivolitate si domnul, atat de tare ca mi-am cumparat domeniul da' deocamdata am tot curajul redirectionat in alta parte, prin toamna s-a jurat ca va reveni.
Cuvinte intelept folosite. Dezvoltat pe baza unui draft mai vechi de cand ma scosese din minti un domn care batea campii anxios in preajma mea, fara sa se prinda de cercul vicios: el bate campii anxios, eu ma enervez ca bate campii anxios in loc sa fie atent la relationare si la autenticitate, el e nedumerit deci si mai anxios, eu trag obloanele si nici ca mai apuca sa relationare si autenticitate. Complicat, nu? Slava domnului ca nu am dat de-asa ceva si in viata personala. Combinat cu o dupa-amiaza plina de pace, care nu ar fi avut nevoie de niciun cuvant ca sa vorbeasca autentic.
Singurele daruri. Concis, pentru ca ma muncisem cu gandul asta pe putin doi ani. Doi ani in care nu am avut mereu timp pentru cei apropiati&iubiti, in care nu mi s-a acordat timp la... timp, in care nu am avut mai deloc curajul de a ma da pe mine. Scris intr-o perioada in care aveam timp berechet si aflam, putin indurerata, cam cui ii lipsesc si cam cine rupe din timpul lui sa-mi daruiasca mie, cea cu timp berechet si foame de oameni. Insa am invatat mult.
Comunicare si tamponari. Accidentele, de orice fel, ne rearanjeaza multe in viata. Stiu pe cineva care a hotarat sa faca un copil dupa ce a trecut printr-un accident rutier. Eu doar m-am tamponat lejer insa sunt usor hipersensibila :P Pe cand ma intorceam, per pedes, acasa, ma gandeam ca asa ne tamponam cu unii oameni, pe cand pe langa altii conducem frumos si elegant. Nu doar rutier ci vietier.

Asta a fost. Si sper sa-ti placa si sa te miste putin, sa iti trezeasca intrebari sau... chicoteli, de ce nu.

Friday, August 5, 2011

Doamna cu inghetata furisata

Aseara, pe trecerea de pietoni dinspre metrou, mi-a fost drag rau de tot de-o doamna cu un aer copilaros, cu par canepiu taiat drept pana sub urechi si cu ochi verzui. Manca o inghetata pe bat, cu glazura de ciocolata si cu cea mai adorabila vinovatie intiparita in ochi si intr-o gropita din barbie.

Mergea iute si mesteca la fel din bucatile de glazura. Nu se uita la trecatori sau pe unde mergea, se uita in pamant si razant in inghetata. Sa nu o vada nimeni :)

Thursday, August 4, 2011

Flori de joi(e)

In diminetile de joi, cel putin in ultimele doua luni, cineva lasa o floare sau doar o crenguta pe un fel de pervaz din piatra de sub cutiile de scrisori din scara blocului.

Ma face sa zambesc. Probabil e o doamna in scara care are un admirator jos palaria :)

Concurs de scenarii (ca tot am facut unul duminica seara cu Ena si mi-a deschis apetitul): admiratorul nu stie inca la ce apartament locuieste doamna. Altfel i-ar fi agatat florile sau crenguta direct de manerul usii, cu dedicatie. Sau poate e o poveste de iubire interzisa, pentru ca e casatorita :))

Wednesday, August 3, 2011

Bulinute anisees.

Am pe putin 20 de drafturi inteligente, despre lucruri marete si serioase, despre carti, despre spectacole la care am fost, cugetari; ele stau acolo in drafts... Yet my inner superficial nature betrays me: scriu tot bulinute si fundite. Intr-o alta viata am fost o casnica americana din upper class, altfel biografia nu imi explica deloc superficialitatea si pasiunea veritabila pentru micile detalii ale vietii mai degraba decat pentru marile bisectoare si trunchiuri de con.

  • Les Anis de Flavigny. Niste bombonele de poveste, facute parca pentru mine. O cutie ovala desuet de frumoasa (am, printre altele, o slabiciune pentru cutiile frumoase) plina cu bomboane albe, mici, rotunde, brute si mate, fara luciu. Cand deschizi cutia miroase pe rand a musetel, a ceva medicated si apoi a anason. Sunt simple, dintr-o bobita de anason rostogolita prin zahar pana ajunge cat mazarea. Mie imi vorbesc despre a sta intins pe spate in iarba, fara griji, intr-o zi calduta in care adie vantul. Si despre copilarie, cand stii ca cineva are grija de tine. Desi I'm bending the rules big time (o singura exceptie dulce pe luna), o sa cer voie de la Niciu' sa fie asta exceptia lunii august pentru mine. Cutia mea frumoasa de anis. Continutul, mai specific. Besides, I'll share :)
  • mi-am pictat in rosu ciresiu unghiile de la picioare. Pentru ca asa dezmat coloristic pe unghiile mele se intampla cam la fel de des ca eclipsele totale de soare, ma uit in jos, zambesc si ma mir. Parca sunt labutele altcuiva, ale mele in niciun caz. I'm the clear nail polish kinda' girl.
  • m-am visat facand un graffiti albastru sub podul din IOR. Zicea asa: POS DRU 2007-2013. M-am trezit razand. Nu cred ca este semnul pe care il asteptam de la divinitate, but nice try anyway.
  • saptamana asta am scris trei scrisori iar saptamana trecuta am primit doua. Put that pretty stationery to good use. Imi place sa scriu scrisori dimineata, pe masa solida de la bucatarie, cu geamurile larg deschise si cu ceva adieri de vant printre pagini.
  • Hush de la Deep Purple. Asta e de drum spre mare sau drum spre... unde duce drumul. Pe mine nu ma deranjeaza sa o ascult pe asfalt fierbinte, pe covor pufos sau pe pardoseala rece.
  • sa-mi arati tu pe cineva care mai poate duce sase pahare de 400 ml fiecare, pline, si sa nu verse nicio picatura delicioasa. De fapt sa nu-mi arati, ma bucur prea tare sa cred ca sunt singura care poate.
  • pulpa de portocala de la suc, cu miere din belsug. Se omogenizeaza putin si se face ca un fel de cremmmmm-mmma. Se mmmmmmananca tot din belsug.
  • mi-am facut, de cateva saptamani, carnetel de notat vise. Deocamdata e doar tulburator. Ma bucur ca am ales bine carnetelul, imprimeul copertei se potriveste perfect cu unele tematici recurente. Tot o sa ies cu un skill nou din asta: o sa ajung sa scriu caligrafic chiar si pe intuneric.

Monday, August 1, 2011

Se impacheteaza

In jurul meu vad si aud oameni care impacheteaza tot ce au in cateva geamantane si pleaca. Hai-hui, cu burse, de tot, de test pentru cateva luni, de test pentru un an, de dragoste pentru cineva recent cunoscut, de satui ce sunt de the romanian way.

Da, ce sa spun, pe mine intotdeauna m-a rasfatat dumnezeu cu preview-uri. M-am visat in camasa albastra din jeans pe cand imi luam rezultatele de la admiterea la liceu. L-am visat pe D. cu o luna inainte sa-l cunosc si atunci am stiut, cand l-am zarit jucandu-se cu cozorocul unei sepci albastre pe o banca in parc, sa ma opresc si sa vad ce se intampla. Mi-am visat, pe 29 noiembrie 2010, monitorul de la munci pe care apareau de zor litere care compuneau mail-ul meu de la revedere iar acum exact sase luni si patru zile chiar l-am trimis. Doar cateva exemple.

Doar ca acum s-a trezit ca prea m-a rasfatat. Doar ca acum nu mai da vreun semn de-asta in my face, cu imagini multe, fie ele si visate, din care sa inteleg si eu cum o sa-mi fie.

Nu de alta da' mi s-a cam facut ne-curaj. Cand ma intreaba cate unul/una "si ti-ai gasit un job acolo deja?", "unde o sa stai?" ma vad nevoita sa-mi aud iresponsabilitatea din raspunsurile ridicatoare de umeri "nu inca" si "habar n-am inca", la care adaug, ca sa le inmoi, inca un "inca" :P De unde si ne-curajul.

Oare vrea sa-mi spuna sa ma apuc de pe acum de strans? De impachetat? S-o face ordine in ganduri astfel? Oi intelege? Un memo nu stie si dumnealui sa dea? To: Danonino. From: dumnezeu. Subject: no chill, o sa fie fain :P

Eu una ma apuc sa fac liste cu ce am de facut...

PS: sa vezi ce indoieli meschine am. Ca au oamenii astia niste autobuze atat de mici incat pe culoarul dintre scaune nu incape decat o persoana. Daca mai are si un rucsac mai mare de 20 de litri cei care stau pe scaune se lipesc de ferestre. Si unii dintre ei se spala cam la fel ca unii concitadini de-ai mei vara, recte cam putin.

Le combat cu amabilitatea tuturor functionarilor pe care i-am intalnit pana acum acolo, cu programul respectat al autobuzelor (fie ele si prea putin late) si cu sumedenia de sensuri giratorii, adorabile mi se mai par buclele lor.

Friday, July 29, 2011

Parapon

PARÁPON s. n. (Înv., reg. și fam.) Supărare; tristețe; necaz, ciudă. [Acc. și: parapón] – Din ngr. paráponon.
PARÁPON n. înv. fam. Dispoziție rea; indispoziție; supărare. /paráponon
PARAPÓN s. v. ciudă, gelozie, invidie, necaz, nemulțumire, neplăcere, pică, pizmă, pornire, ranchiună, supărare.
parapón (-oáne), s. n. – Supărare, ceartă, motiv de discordie. – Mr. parapun. Ngr. παράπονον (Cihac, II, 683; Gáldi 220). – Der. paraponisi, vb. refl. (a se plînge, a se supăra), din ngr. παραπονῶ, aorist παραπόνησα (Graur, BL, IV, 107).


Tuesday, July 26, 2011

Trei tipuri de oameni de tinut aproape

Sunt trei tipuri de oameni pe care e bine sa-i tinem pe langa noi. Sau sa stam noi pe langa ei.

Primul tip sunt oamenii "si eeeeu". Cei cu care ai multe in comun. Descoperiti ca va atrag aceleasi carti din rafturile unei librarii. Ca va plac citatele si ca le colectionati. Ca cititi putin din biblie in fiecare seara. Ca aveti colectie de cani. Ca va plac aceleasi culori. Ca aveti valori comune. Ca sunteti cam la fel de incapatanati. Ca va doriti acelasi numar de copii. Ca va plac camasile albe. Ca porniti televizorul doar cand calcati. Daca iti recomanda ei ceva, poti fi sigur ca iti va placea. Ca nu puteti suferi sa beti cu paiul. Ca aveti grija sa nu calcati melci. Credeti in reincarnare. Va impuneti perioade ascetice, sa nu vi se urce viata la cap si sa nu o mai apreciati suficient. Aveti cuvinte care va plac mult si le tot folositi, de exemplu "bref".

Bref, suma trasaturilor comune e atat de mare incat pareti acelasi obiect de imbracaminte pe o culoare diferita. Sau aceeasi culoare pe o textura diferita.

Mare prostie sa nu tii pe langa tine un om "si eeeeu" atunci cand dai de el. Mare prostie sa-l lasi sa se duca, sa-l gonesti chiar tu sau sa nu-l tii sus pe lista de prioritati.

Al doilea tip. Piesele de puzzle care se imbina perfect. Sunteti diferiti insa perfect de complementari. El analizeaza, diseca, tu vezi ansamblul: imbatabili impreuna. Tu faci liste cu pro si contra, el impinge juma' de lume, atat de mult ii place ideea si crede in ea. El te provoaca sa cresti, sa ai curaj, tu il inveti sa aiba rabdare si sa se miste incet cand e cazul. Tu o respecti si ai vrea sa fii ca ea doar ca ti se pare atat de greu si atat de perfect, ea te adora si ar vrea sa fie ca tine doar ca i se pare atat de greu si atat de perfect. Oamenii "ce mirare ca esti".

Esti mult, mult mai mic daca nu stii sa stai pe langa ei. Sau daca nu reusesti sa-i tii pe langa tine. Nu doar ca ajungi mai putin departe, chiar s-ar putea sa nu te misti de pe loc.


Al treilea tip. Familia. Surorile, fratii, vreun unchi, o bunica, mama, tata. Oamenii "binecuvantare". Despre ei am sa tac. Desi sunt multe de spus, cuvintele sunt mici.

Departe de ei poti sa pleci. Si ei de tine. Va veti intoarce, e la fel de cert ca ziua care vine dupa noapte.

Sunday, July 24, 2011

If you were, I'd be.

Ce joc interesant de jucat in doi, oricare doi insa mai ales doi importanti, in orice fel...

"If you were ............... I'd be ................. ."




Eu as intreba daca as fi o piersica, daca as fi o guma de sters, daca as fi o rama de tablou, daca as fi un prosop, daca as fi apa, daca as fi o biblioteca, daca as fi un rucsac, daca as fi o furculita de desert :P Tu ce ai fi? Da' daca el sau ea ar fi ........ ?

Saturday, July 16, 2011

Bulinute despre bucurii

Desigur, am luat in calcul sa-mi fac un alt blog, sa se cheme Bulinute si sa scriu zilnic, cu bulina de la capat, tot ce m-a bucurat. Doar ca acum il mai am si pe domnul Paleologu pe cap si nu am gatul chiar asa vanjos.

Pana atunci, bear (and fox) with me exprimarile de gradinita ale bucuriilor care tot vin buluc peste mine. For instance, alaltaieri, ieri si azi:

  • ceainicul albastru, my precioussss, de la magazinasul cu ceaiuri, cafea si condimente de pe diacon. Ce l-as mai fi luat cu mine... doar ca anul de libertate pe care mi l-am arogat se plateste in chibzuiala financiara (ipocrita, din pacate nu ma caracterizeaza). Daca ai drum pe acolo si ti-e drag de mine... :P ;
  • o inghetata imaginara de la gelateria aia de poveste. As fi facut un turnulet dupa cum urmeaza: caramel sarat-miere-miere-miere-caramel sarat. Las' ca vine el septembrie, odata cu dezlegarea la dulciuri.
  • sa citesti la soare, ca o soparla-soarec de biblioteca e taaare placut. Cu miscari mici si lente, ca sa nu te incalzesti suplimentar.
  • imbratisari racoroase. Ma rog, calde, ca doar sunt umane. Doar ca asa se face o briza in mintea mea cand ma imbratiseaza domnul asta..... (*blush-blush*);
  • acelasi domn, ca s-a oferit sa investigheze el curtea minunata, sa vada daca nu se gaseste o fereastra si pentru Danelu' yours truly. Adorabil. Gestul, domnul... sa speram ca nu citeste blognaiv...;
  • discutia amuzanta cu un card de copii care tocmai se inscriau la facultate;
  • apa rece de la tasnitorile alea frumoase-coz;
  • am primit o cana noua, mare-mare.
  • un domn cu care meditez ceva engleza incurca cute cu kite. Si spune the Cute Runner :) Ain't it kite?
  • ca merg ranjita pe stradutele-i, gandindu-ma ca in (atat de) curand febletea mea de oras va fi "acasa". Ma duc acasa, nu mai evadez.
  • azi am dat niste indicatii unor turisti :D;
  • cirese mari si intunecate si dulci, ca doar s-a strans tot zaharul din lume in ele pana la mijlocul lui cuptor.
  • ador sa primesc sms-uri. Le pastrez, le recitesc, minunata inventie! Mai ales de-alea bine ticluite, concentrat exprimate.
  • am o pofta sa scriu scrisoooori, de nu-ti mai povestesc. Am hartie frumoasa, special cumparata. Am plicuri fine, am cerneala valuri-valuri. Doar ca n-am cui scrie iar Ioana nu-mi raspunde neam deloc cand ii scriu. Daca-ti dau adresa imi scrii? Sau sa-mi tu adresa si iti scriu :)

Friday, July 15, 2011

Curtea cea mai minunata

Cre'ca tocmai am descoperit astazi un loc in care vreau sa locuiesc. Vreau rau de tot. Si va fi al meu. Mine-mine-mine. Vreau mai mult decat in casa cu obloane albastre.

Cum stateam eu sub copacul magic si asteptam o fiinta (deh, in unele orase se merge mai catinel...), am zarit o posibila poveste.

Razbatea din spatele portilor alipite o lumina mierie si chematoare si am intrat. Am dat de-o curte interioara in care se deschideau multe ferestre cu perdele albe fluturande, terase si usi etichetate frumos cu numele locatarilor. In fata usilor, papuci feluriti, meticulos aranjati. Mult soare filtrat cumva prin sumedenia de plante in vase colorate, din ceramica veche si scorojita, din plastic colorat sau din cutii plictisitoare de iaurt. Erau acolo trandafiri buchetari, panselute catifelate, leandri cotropitori ca baobabii de pe planeta Micului Print, probabil intreaga increngatura a muscatelor, hibiscusi plini de flori mari, bune de pus la rever, violete, cercelusi, ficusi respectabili in galeti cu toarta. Si multe altele care pentru mine nu sunt decat plante neidentificate.

Mirosea a sfarsit de saptamana la bunici. Ciorba cu leustean din belsug si o lingura mare-mare de smantana si pandispan cu mar.

Pe cand ma invarteam eu incantata, chitita sa aleg cea mai frumoasa fereastra, a iesit si-o mata dolofana si usor plictisita. S-a facut covrig in fata usii domnului Vincze Tibor Jozsef, maestru coafor si se uita la mine. Tot plictisita.

M-as trezi sute de dimineti ca sa deschid ferestrele catre o astfel de curte. Mi-as pune si eu plante la geam, verzi si stufoase, doar cu frunze, fara flori. As schimba vorbe cu batranelele care sigur locuiesc in astfel de curti tihnite, in care pana si aerul pare ca e iesit la pensie si se misca a ralenti.

Iar sambata si duminica dimineata m-as trezi cu chicoteli de copii nerabdatori, m-as imbraca iute-iute si as cobori si eu :)

Te salut cu acoperisuri rosiatice si munti!

Ignar

IGNÁR, -Ă, ignari, -e, adj. (Livr.) Incult, ignorant. – Din fr. ignare.
IGNÁR ~ă (~i, ~e) livr. (despre persoane) Care vădește lipsă de cunoștințe sau de practică într-un anumit domeniu; ignorant; incompetent; necompetent; neștiutor. /ignare
IGNÁR, -Ă adj. ignorant; incult. (< fr. ignare, lat. ignarus)

IGNÁR adj., s. v. ignorant, incult, necultivat, neinstruit, neînvățat, prost, simplu.



Thursday, July 14, 2011

The path to inner peace, cu Sebastian

Chiar si un capat de ata are doua parti de unde il poti apuca. Si o macaroana idem. O carte are doua coperte, un pahar e fie jumatate plin, fie jumatate gol. De ce sa fie altfel cu pisicile?

Pai tocmai, ca nu e.

Avem, pe de o parte, ghemotoacele calde si pufoase care se alinta pe langa tine cand le e foame si chef de-un scarpinat (si tie ti se pare ca le e drag de tine) pentru ca stiu ca tu esti the only trustworthy provider around.

Pe de cealalta... avem covoare si perdele facute franjuri, zdupaieli disperate si intreceri cu un usain bolt imaginaro-pisicesc cand ti-e lumea mai draga, obiecte iubite si cu valoare sentimentala ca altfel nu le-ai fi pastrat la loc de cinste facute cioburi, tandari si eternii franjuri, avem redecorari postmoderniste prin casa atunci cand lipsesti (Gramada-Nouveau), content de litiera strategic dispus in toate punctele cardinale, de mai multe ori pe zi. Avem plante decapitate in diferite grade, probabil in functie de indiferenta cu care i-au raspuns la salut onor motanului. Avem pamant amestecat cu pietricele din litiera amestecat cu bucati din reviste de colectie amestecat cu o rola de hartie igienica extrasa dintr-un dulap dealtfel inchis, artistic dispuse intr-o capodopera de a carei efemeritate tii mortis sa te ocupi in miez de noapte, cand revii acasa usor obosit si dornic de zzzzz instantaneu.

Stimabilul Sebastian s-ar putea lansa intr-o fulminanta cariera de patience guru. Dupa ce l-am primit in teste, promit cu mana pe inima ca programul lui, "The path of the 254 mischiefs a day to finding zen& inner peace" functioneaza. Pacat ca nu am tinut un jurnal ca sa pot posta acum un grafic al cresterii exponentiale a rabdarii mele. I tell you, dupa doua saptamani cu Sebastian nimic nu ma mai poate scoate din sarite. Iar costul este infim: apa e for free de la robinet, mancarea nu costa mult, scarpinatul si alintatul si the silly voices sunt regenerabile si din belsug, veterinarul e one-time fee.



PS: daca vrei sa a) faci pe cineva cu capul sau sa b) verifici potentialele reincarnari ale lui Buddha in acest mod simplu, sugestia mea e sa-i dai in grija un motan de doua luni, usor isteric si partial salbatic, cu adhd pisicesc. Either way, you'll succeed.

PPS: results may be hard to tell apart ;)

Sunday, July 10, 2011

Bucurii mari si mici

Mari, ca am dat de-o doamna adorabila si m-am indragostit iremediabil. Cred ca am un prieten nou din cei doi pe care mi i-am trecut pe lista de dorinte :) Si ce complicat este pentru mine, pentru ca sunt atat de nejustificat de pretentioasa! Ca sa-mi fie aproape de suflet, pentru un om nu e suficient sa fie bun si sa ma placa si eu asijderea. Nuuuuu, superficiala din mine vrea sa fie si armonios, frumos estetic, cu note de eleganta; sa stie multe lucruri, sa ma invete, sa ne invatam, sa fie bland, sa se arate vulnerabil, sa fie curios, sa citeasca, sa fie deschis la minte si la suflet ca ferestrele intr-o dimineata de vara.... Si cate si mai cate alte superficialitati de care uneori ma rusinez, cu care alteori (daca nu exista cuvantul, sa-mi spuna mie "mama", caci acum exista) ma mandresc.

Si slava domnului ca am cativa chiar asa minunati si cand vorbesc cu ei mult ma mai minunez pe dinauntru, cum o fi sa fii ca ei... Domnul Paleologu spunea ca daca vrei sa devii gentleman, trebuie sa ai dupa cine sa te iei :)

Mici, ca am umblat ieri toata ziua desculta, m-am manjit pana la cot (dreptul, stangul inca se pastrase neatins) cu visine si am udat in miez de noapte o gradina. In intuneric presarat cu cateva luminite si in tacere presarata cu shhhhh-shhhh de apa si cantece de greieri.

Mari, ca am luat o hotarare de multe schimbatoare.

Mici, ca mi-a spus o doamna necunoscuta niste vorbe frumoase si niste priviri minunate. Alta doamna decat cea din primul paragraf, astept cu interes sa am acelasi succes nebun si la domni :P

Mari, ca am invatat cateva lucruri noi. Despre stejarul Mavri, chiar cand am si eu in sfarsit curajul inceputului, curajul unui nou asezamant.

Saturday, July 9, 2011

Ziua Niciului


Azi e ziua Niciului. Face 24 de ani. Ma bucur mult ca viata a fost mai blanda cu ea pana la aceasta varsta decat a fost cu mine, pe cand implineam tot 24 de ani. She's one of those people, am mai scris eu despre ei.

Sper ca viata ei sa o tina tot asa. Bland, lejer, ca o plimbare de seara in jurul unui lac sau pe malul marii.

Pe Niciu' o cheama asa de cand era mica, o ciupeau toate insectele de pe pamant si avea alergie la apa si aer (isi gasise, e drept, cel mai usor de evitat elemente ale naturii la care sa fie alergica) si ii ieseau tot felul de bubite si se scarpinaaaaaa... si se scarpinaaa... Avea picioarele numai o rana si eu i-am spus Scarpiniciu' Iar in timp am ajuns la Niciu' :)

Si-i mai doresc sa aiba loc, mult loc, unde sa poata pastra toate amintirile, toate hartiutele, tot ce colectioneaza un racusor. Adica tot ce prinde si umple cu valoare sentimentala. Adica tot :)

Si oameni blanzi, negrabiti si nerautaciosi, cu luminite in ochi.

Wednesday, July 6, 2011

Incurajare de sine cu debara si fatada

Mi-a spus cineva ca m-a observat si a tras concluzia ca sunt un om bland. Am fost mult surprinsa. Stau cu mine de multi ani si imi stiu asperitatile, incrancenarile, incapatanarile (si sunt multeeee...) si toate colturile care inteapa in loc sa se retraga, elegant, intr-o rotunjime placuta la atingere.

N-as fi spus despre mine ca sunt blanda. Ca incerc, ca mi-e greu, ca sunt rautacioasa uneori insa ma ridic, ma scutur si o iau de la capat, asta da.

E o vorba, am citit-o undeva de curand si zice cam asa: ca ne e greu doar pentru ca tindem sa comparam debaraua noastra din spate cu fatadele frumoase ale celorlalti. E si asta o perspectiva buna de luat in calcul pentru cand ne judecam prea aspru, poate.

Iar cand e vorba de valori atat de importante cum e blandetea, e bine intotdeauna sa ne judecam aspru. Cu cat te judeci mai aspru cu atat mai mare este cantitatea de blandete din lume.

Tuesday, July 5, 2011

Sebastian si lectiile

Am grija cateva saptamani (prea putine...) de un motanel ciudat. Cu urechi mari si ochi rotunzi, albastrui si cautatori, Sebastian (sper sa-i si ramana acest nume, se aude, domnisoara?) imi serveste, de trei zile, lectie dupa lectie. Dupa lectie.

Mi-a reamintit, bunaoara, ca procesul de imblanzire e anevoios si lung. Ca trebuie multa rabdare si destul interes. Ca poate fi frustrant. Dimineata, dupa orele de somn si dupa orice plecare mai lunga de 2-3 ore, ghemotocul gri si pufos e la fel de sperios ca la inceput. Lasa urechile pe spate si o rupe la fuga sau, in cazurile bune, doar face cativa pasi pisicesti si neincrezatori inapoi. Ca in filmul ala in care ea era amnezica si odata cu fiecare noapte i se stergea memoria iar el la fiecare intalnire o lua de la capat si o re-indragostea de el, de ei. In fiecare dimineata si la fiecare revedere eu trebuie sa recapat increderea lui Sebastian. Sa ma lase sa-l scarpin intre urechi si sa-i dau de mancare.

Cum zice si la manualul de imblanzit: sa ai multa rabdare, sa vii mereu la aceeasi ora ca sa aiba timp sufletele sa se pregateasca de ritual, sa te-asezi mai intai departe si sa privesti fara a spune ceva, sa primesti darul de a te putea aseza de fiecare data putin mai aproape...

Fragil lucru increderea, mai ales intr-un om :)

Iar aseara m-am pomenit alergand in sus pe scari, dupa ce m-am intrebat in repetate randuri dupa-amiaza ce o mai face Sebastian singur in toata casa? De multa vreme nu m-am mai intors acasa intr-un suflet, la cineva care, pe langa ca mi-e drag, mai are si nevoie de mine. Placut, caldut si gadilator de ego sentimentul.


De buna seama ca lectii vor mai fi, sper sa le inteleg pe toate.

PS: de ziua mea, pentru anul cel nou imi dorisem, printre altele un motanel gri si pufos. Iaca, am primit un preview gri, doar mai putin pufos decat idealul :P

Monday, July 4, 2011

Atat de istovit

"In ce ma priveste, sunt ingrijorat mai curand de contrariul: cand vad cum arata ziua de lucru a unui tanar de azi, ma intreb care mai poate fi bilantul lui de viata.

Activitatea lucrativa asfixiaza in asemenea masura intervalul diurn incat "lucrativ" nu mai inseamna nimic: e obtinerea unui castig de care nu se bucura nimeni, un castig din care nimeni nu are nimic de castigat. "Modelul" e, preponderent, occidental. Se practica frecvent o investitie maxima de munca, pentru rezultate care nu se mai percep decat ocazional, in weekend, in vacante, la pensie. Ai tot ce-ti trebuie, dar esti atat de istovit, incat nu-ti mai trebuie nimic din tot ce ai. La orizont apare un tip de vitalitate care, paradoxal, submineaza (sau amana) pofta de viata. Nu mai ai bucurii. Ai "satisfactii". Reusita profesionala intra in conflict cu bucuria de a trai. Lipsa de timp (blestemul de a fi mereu "ocupat") suspenda, treptat, cel putin doua din componentele decisive ale unei existente depline: singuratatea si ragazul.
(...)

Fara complementul ragazului restaurator si fara vaccinul singuratatii, munca recade in semnificatia ei originara: aceea a pedepsei meritate, dupa derapajul pacatului originar."

Andrei Plesu in Despre frumusetea uitata a vietii

Thursday, June 30, 2011

You move away

" 'They're coming. Don't worry. Eat.' Lefty sat down on the suitcase beside her. Their shoulders touched. Desdemona moved away.
'What's the matter?'
'Nothing.'
'Every time I sit down next to you you move away.' He looked at Desdemona, puzzled, but then his expression softened and he put his arm around her. She stiffened.
'OK, have it your way.' He stood up again.
'Where are you going?'
'To find more food.'
'Don't go,' Desdemona pleaded. 'I'm sorry... I don't like sitting here alone.' "

din Middlesex, Jeffrey Eugenides

Mi s-a parut familiar reprosul. Mi-a amintit de cineva si de-un context complicat, din care nu intelegeam nimic insa in care erau atatea straturi ca m-am si temut sa pun vesnicul meu microscop pentru a intelege.

Minunat scrisa cartea. Se simt studiile de Creative Writing, se simte constructia gandita cu grija, se simt drafturi peste drafturi in cautarea exprimarii celei mai rotunde.

Din cauza firii mele inerent lenese, cand simt munca ridic putin din sprancene a neincredere. Prea... lustruit, prea premeditat. Lenea se pupa admirabil cu the rare outbursts of genius, cu darul usor inconstient si usor neconstientizat de a scrie. Darul imi pare mai proaspat si mai elegant decat munca. Munca poarta salopeta, cum bine se spune, de unde sa-i ceri eleganta...

Stiu ca nu am dreptate si ca gandesc asta doar din lene. Ca munca si perseverenta sunt mult mai de admirat decat un dar prost folosit, in suturi inconstante. Cand e mult de munca, uneori, si eu ma simt cum ma deplasez putin, putin de tot, mai departe de ea. Stiu si ma deplasez din ce in ce mai putin.

In curand o sa stau de tot. O sa ni se atinga umerii si eu nu o sa ma mai mut, nici macar insesizabil. Nici macar deloc.

Wednesday, June 29, 2011

Contabilitatea ultimelor zile

Cu plus si ++ (fara C :P):
  • paine cu cartofi, si mai multa paine cu cartofi;
  • unt de la Coltesti, judetul Alba. I-am scris si o oda, o sa apara aici in cateva zile.
  • sa-ti scoti bocancii din picioare dupa o zi lunga de alergat, sarit, urcat, innoroit;
  • luminitele de la Metoc, vazute de pe veranda;
  • vizitele inopinate, cu bratele incarcate de bunatati si daruri;
  • platoul insorit, inconjurat de brazi, cu iarba pana la brau (eat this, Norah Jones!) si margarete si clopotei albastri. De jur imprejur munte, sus nori albi si pufosi. In mijloc, eu. Cu ochii mici de soare matinal si de drag si de incantare. O sa ma mai duc.
  • cat ma mira femeile... Sunt adorabile. Cate gesturi mici si frumoase fac pentru altii, cat de usoripocrit-rabdatoare sunt! (Aseara mi-a transmis o doamna un borcan cu gem de capsune, pe care l-a facut pentru o alta care pleaca intr-o excursie si careia ii promisese ca i se va ocupa de micul dejun. Si i-a lipit o eticheta cu un mesaj dragalas :) ) Cu cata blandete isi ating obiectivele! Si cat de amar-neplacute imi par la ele comportamentele zis asertive... Le uratesc, le coltureaza blandetea si rotunjimea.
  • granita de poveste dintre Harghita si Covasna. Parca eram in the merry part of Lord of The Rings. In curand voi fi nevoita sa fac un top al celor mai frumoase drumuri (in principal pentru ca sunt deja prea multe de care m-am inamorat si simt nevoia de putina ordine) si o sa fie greu, greu de tot.
  • cand mi-am dat seama ca anul asta, atat de ploios pe cat a fost, eu nu am calcat niciun melc. Nici macar partial, nici macar unul mic, nici macar pe intuneric. As merita o diploma de melc honoris causa doar ca ar trebui sa astept cam mult pana sa o primesc :P
  • am invatat o sumedenie de vorbe in maghiara: sa numar pana la zece intr-o ordine aproximativa, boldog si szep, szia si viszlat, kerek szepen si hogy hivnak :) Si miere. Ce-mi mai trebuie in plus? :P
  • "... ca aici sunt si multe copii mici..." Adorabil.
  • saltelutele de turba si muschi;
  • am primit o carte cu multe-multe modele de origami. Si o cutie mare cu hartie speciala pentru origami. Si ii ador pe omuletii care stiu sa aleaga cele mai inspirate daruri.
  • I loooove teaching English!

Cu minus:
  • recreez Himalaya din haine necalcate. Busy living :P
  • am mancat doua zile la rand carne. Bine, papricasul extra-picant la cerere de la Sergiana mi se iarta, ca prea l-au facut picant pe gustul meu exagerat. Dar carnatii cu cascaval nu mi se iarta, mai ales ca nici prea speciali nu au fost si nu mi-e clar cum a ajuns cascavalul in ei? Huh? Vreun purcel cu mutatii cromozomiale-5 de cascaval?