Citesc Cesare Pavese, "Meseria de a trai". Un omulet care m-a invatat pe mine vara trecuta despre soprane mi-a povestit cu multa pasiune despre aceasta carte asa ca o pusesem pe o lista de must-read. M-a surprins cat de greu m-a prins. Au trecut doua zile pana sa ajung pe la pagina 52. Sa spun totusi ca e tiparita cu corp de litera mic si ca are o prefata fascinanta dar stufoasa.
O placere uriasa de-a mea este sa impartasesc povesti despre carti, fragmente din carti cu altcineva. Sa ii vad ochii cand asculta ceea ce ii citesc, sa-i observ gandurile in plina conturare. Citind "Meseria de a trai" m-am trezit adesea gandindu-ma la cineva, la faptul ca i-ar fi prins bine sa citeasca aceasta carte. Ca i-ar fi prins bine sa citeasca punct. Ca daca ar fi citit acum ar fi umblat vizibil mai aproape de nori decat de Groapa Marianelor, undeva pe fund.
Imi vine in minte acum un discurs, dar nu stiu exact de unde sa il iau. Era ceva de genul "nicio problema pe care o traiesti nu e noua, cineva s-a mai confruntat cu ea si a scris o carte despre asta, cauta cartea aia, citeste-o si o sa gasesti o posibila solutie". Pacat, mare pacat de oamenii care nu citesc. E un jingle Radio Guerilla pe care nu o sa-l redau aici pentru ca nu il cred in totalitate adevarat. Insa partial este.
"O femeie care nu e proasta intalneste mai devreme sau mai tarziu o ruina umana
si incearca sa o salveze." Am scris un text despre femeile care se indragostesc de "proiecte". Care investesc viata si resursele lor pentru a da un final mai fericit, spera ele, povestii careia mama lor nu a putut sa-i dea unul. O sa-i dau tot, si ceea ce nu am inca, spun ele,
si o sa stea, nu o sa plece, ca tata... Eu, fericit copil al unui cuplu care s-a dezvoltat, a rezistat si a imbatranit frumos, probabil ca nu voi putea intelege niciodata in intregime acest fel de disperare.
"Singurele femei pe care merita sa le iei in casatorie sunt cele in care nu poti avea incredere in aceasta privinta. Insa cel mai cumplit lucru: arta vietii consta in a ascunde persoanelor celor mai dragi propria bucurie de a fi cu ele, altfel le pierzi."
"Adevaratul ratat nu e cel care nu reuseste in lucrurile mari -cine reuseste?- ci in cele marunte. Sa nu poti avea un camin al tau, sa nu poti pastra un prieten, sa nu poti satisface o femeie: sa nu-ti castigi viata ca oricare altul. Acesta este cel mai trist ratat."
"
Asa se termina tineretea: cand vezi ca daruirea totala si naiva n-o vrea nimeni. Si sunt doua feluri de-a sfarsi astfel: sa-ti dai seama ca n-o vor altii si sa-ti dai seama ca n-o putem accepta noi. Cei slabi imbatranesc in primul fel, cei tari in al doilea." Asta e citatul pe care mi l-a redat Andreea, Andreea cu sopranele. Si cu ochelari. Nu mai auzisem demult un citat care sa provoace un mic cutremur si multa tacere. Era mijlocul lui iunie, tocmai trecusem prin trei zile in care daruirea mea parca fusese primita cu noduri. Parca. Nu atunci se termina tineretea.
Se termina cand incepe sa-ti fie frica sa scuturi ce trebuie scuturat, sa nu cumva sa faci prea mult curent.
Ciudate motivele pentru care ne prinde o carte. Tristetea, cinismul si ideile misogine nu fac parte din reteta castigatoare in cazul meu. Cartea asta insa simt ca nu o citesc pentru mine. O citesc pentru cineva care ar fi trebuit sa o citeasca si caruia i-ar fi dat de gandit astfel incat sa ajunga mai bine decat este acum.
