Wednesday, October 27, 2010

Scuze? Scuze. Scuze!

Eu o sa stiu ca sunt suficient de mare cand o sa imi pot cere iertare fara sa mi se stranga stomacul intr-un nod.


Imi amintesc ca aveam vreo sapte ani cand am simtit acest nod prima oara. Facusem o prostie gigantica si mi-am cerut iertare de la mama. Eram in pijamaua galbena cu iepuri maro si tin minte ca tremuram. De furie ca e nevoie sa fac asta si ca nu e suficient sa ma uit doar intr-un anumit fel si ea sa stie cat de rau imi pare. M-am muncit cateva zeci de minute pana sa-mi urc cuvintele pe limba si pana sa le imping in afara obrajilor. Si in ziua de azi daca ma infurii nu se simte decat daca, prin absurd, persoana din fata mea (se presupune ca de la discutia cu ea m-am infuriat, nu? :) ) ar vrea sa ma imbratiseze. Abia atunci ar observa ca tremur.

Mai stii, poate ca asa se vindeca de fapt furiile: prin imbratisari.

As minti pana la dumnezeu sa spun ca nu am facut rautati suficient de mari cat sa-mi cer scuze din suflet. Nici nu conteaza ca privind retrospectiv mai multe au fost din prostie, doar a mea sau combinata cu a celuilalt. Am facut si prostii si rautati si pentru multe nici nu mi-am cerut scuze, pentru cateva mi-am cerut scuze pe care nu le-am simtit si pentru doar doua persoane nu mi s-a strans stomacul.

In seara asta mi-am dat seama ca am mai facut o prostie in gestionarea unei situatii. Mi-am schitat rapid un plan de corectare a prostiei si... nu mi s-a strans stomacul. Deloc. Am vazut cu atata claritate ce aveam de spus si facut ca mi s-a si intiparit in minte. Am script de scuze :)

Iar acum cateva saptamani mi-am cerut iertare instinctual, iute si cel mai sincer si din suflet din cate imi pot aminti eu ca am facut-o. Abia dupa cateva ore, cand am pus capul pe perna si faceam trecerea in revista a zilei mi s-a parut ceva neobisnuit in gestul meu.

Scuzele astea mi le-am cerut de la cineva care nu imi e deosebit de apropiat dar pentru care eu am o sensibilitate speciala. Sa fie persoana, sa fie contextul, sa fiu eu...

Cred ca cresc.

PS: "People come into your life for a reason, a season or a lifetime." Asa scrie pe un post-it din fata ochilor mei, gasit acum o saptamana si lipit pe calendarul de la birou. Ar putea avea legatura.

PPS: mi-a atras cineva atentia ca ar trebui sa precizez de ce nu simt eu nevoia sa imi cer scuze, "ca sa nu pari un monstru rau cu ghete rosii si cu cercei" :P.

Pai pentru ca ma chinui singura pe dinauntru suficient, ba chiar mai mult decat ar fi cazul, asa ca probabil ma gandesc ca it's even. Greseala e ca nu e even decat between me and the universe. Nu e even between us, eu si celalalt.

Si apoi pentru ca intotdeauna imi echilibrez rautatile, mitocaniile si prostiile, avantajul fiind ca le tin minte mai bine: cand nu iti ceri scuze, rana ramane la tine in suflet si se inchide abia cand ai putut oferi o contrapondere. Complicat si consumator de resurse procedeul meu, but then again, cand am fost eu simpla?

2 comments:

ananda said...

gestul de a-ti cere iertare e un gest profund insecurizant. pentru ca exista riscul ca scuzele sa nu fie acceptate, sa nu poti repara ce ai gresit. implicit exista riscul sa nu mai fii iubit/a, imbratisat/a!

si totusi... e necesar.

nu te cunosc dar inclin sa cred cred ca ai crescut nitel zilele astea :D

Danonino said...

Multumesc pentru vizita si pentru vorbe, da, chiar am crescut, ma gandeam sa ma si masor :P