Wednesday, October 27, 2010

Scuze? Scuze. Scuze!

Eu o sa stiu ca sunt suficient de mare cand o sa imi pot cere iertare fara sa mi se stranga stomacul intr-un nod.


Imi amintesc ca aveam vreo sapte ani cand am simtit acest nod prima oara. Facusem o prostie gigantica si mi-am cerut iertare de la mama. Eram in pijamaua galbena cu iepuri maro si tin minte ca tremuram. De furie ca e nevoie sa fac asta si ca nu e suficient sa ma uit doar intr-un anumit fel si ea sa stie cat de rau imi pare. M-am muncit cateva zeci de minute pana sa-mi urc cuvintele pe limba si pana sa le imping in afara obrajilor. Si in ziua de azi daca ma infurii nu se simte decat daca, prin absurd, persoana din fata mea (se presupune ca de la discutia cu ea m-am infuriat, nu? :) ) ar vrea sa ma imbratiseze. Abia atunci ar observa ca tremur.

Mai stii, poate ca asa se vindeca de fapt furiile: prin imbratisari.

As minti pana la dumnezeu sa spun ca nu am facut rautati suficient de mari cat sa-mi cer scuze din suflet. Nici nu conteaza ca privind retrospectiv mai multe au fost din prostie, doar a mea sau combinata cu a celuilalt. Am facut si prostii si rautati si pentru multe nici nu mi-am cerut scuze, pentru cateva mi-am cerut scuze pe care nu le-am simtit si pentru doar doua persoane nu mi s-a strans stomacul.

In seara asta mi-am dat seama ca am mai facut o prostie in gestionarea unei situatii. Mi-am schitat rapid un plan de corectare a prostiei si... nu mi s-a strans stomacul. Deloc. Am vazut cu atata claritate ce aveam de spus si facut ca mi s-a si intiparit in minte. Am script de scuze :)

Iar acum cateva saptamani mi-am cerut iertare instinctual, iute si cel mai sincer si din suflet din cate imi pot aminti eu ca am facut-o. Abia dupa cateva ore, cand am pus capul pe perna si faceam trecerea in revista a zilei mi s-a parut ceva neobisnuit in gestul meu.

Scuzele astea mi le-am cerut de la cineva care nu imi e deosebit de apropiat dar pentru care eu am o sensibilitate speciala. Sa fie persoana, sa fie contextul, sa fiu eu...

Cred ca cresc.

PS: "People come into your life for a reason, a season or a lifetime." Asa scrie pe un post-it din fata ochilor mei, gasit acum o saptamana si lipit pe calendarul de la birou. Ar putea avea legatura.

PPS: mi-a atras cineva atentia ca ar trebui sa precizez de ce nu simt eu nevoia sa imi cer scuze, "ca sa nu pari un monstru rau cu ghete rosii si cu cercei" :P.

Pai pentru ca ma chinui singura pe dinauntru suficient, ba chiar mai mult decat ar fi cazul, asa ca probabil ma gandesc ca it's even. Greseala e ca nu e even decat between me and the universe. Nu e even between us, eu si celalalt.

Si apoi pentru ca intotdeauna imi echilibrez rautatile, mitocaniile si prostiile, avantajul fiind ca le tin minte mai bine: cand nu iti ceri scuze, rana ramane la tine in suflet si se inchide abia cand ai putut oferi o contrapondere. Complicat si consumator de resurse procedeul meu, but then again, cand am fost eu simpla?

Wednesday, October 13, 2010

Sunt un om rau. Supradoza de imbratisari.

Da' rrrau. In ultima vreme toata lumea ma scoate din sarite, am cele mai bune (dealtfel si singurele) solutii la orice, sunt o cinica si-un sfert si nu mai inteleg decat prea putin din lume si oameni.

Ca sa nu mai vorbim de cata aroganta... Oare aroganta e un pacat capital? Eu cred ca ar trebui sa fie cap de lista.

M-a apucat un acces de fundamentalism, am abolit nuantele de gri si imi stau atatea lucruri in gat...

Bag de seama ca ar trebui sa dau premii celor care ma suporta. Unii ma mai si iubesc, saracii. O sa fac o lista, o sa o pun bine si o sa acord premii cand o veni lumina si peste sufletul meu ca taciunele.

La mine e anotimpul furtunos. Ma rog, anotimpul-uragan. Avantajul e ca face mult loc pe unde trece. In weekend am aruncat vreo trei sferturi din toate maruntisurile si amintirile adunate in ani buni. Deocamdata ma bucur de senzatia de usurare, desi putin-putin ma intreb oare ce va veni in locul lor.

Oare va fi ceva de la domnul de care imi place lately? Daca apuca sa se apropie, mais biensur. Cateodata si mie mi se pare ca musc :)

Mi-ar placea mult de tot sa am furtuni mai potolite, chiar elegante. Furtuni care sa spuna permiteti-pardon-mersi si sa fluture din gene, soptind de sub o batistuta cu dantela ca nu e ziua lor cea mai buna. Furtunile mele in schimb sunt necioplite, nu bat la usa, o trantesc de perete si vin si se aseaza cu fundul pe masa, dupa ce darama tot in prealabil. Furtunile mele se uita cu priviri care daca nu taie, macar invinetesc, ca sa se simta mai bine.

Chiar si eu, asa rautacioasa si mandra cum sunt in ultima vreme, chiar si eu ma sperii putin cand le vad.

Not at all good days for science.

PS: zilele astea port pulovere moi si protectoare. Imbratisari colorate. Cred ca vreau sa fiu tinuta in brate mult si tare. Mie imi plac imbratisarile by default insa zilele astea gresite si aiurea as face abuz. Oare se poate supradoza de imbratisari mari si puternice? Intreb si eu, na...

Friday, October 1, 2010

Un zamzam de dor

Cand mi se face dor, nu ma pun pe plans, ca Apolodor. Dau o fuga la Zamzam, salut in gura mare caci deh, stiu, ma plimb minute bune printre rafturile cu multe amintiri, citesc etichetele, cumpar cate ceva, ascult conversatiile zgomotoase, amusin parfumul orezului si schimb cateva vorbe cu domnul care imi tot face totalul pe calculator, desi eu stiu sa i-l spun pre limba dumisale :)

Ma intreb ce faci tu cand ti se face dor, desi stiu ca tu nu ai ce face.