Tuesday, August 24, 2010

Scorpions si Coyotul

"Sunt" la o leapsa de ceva vreme. Asa mi-a spus Gia: "eeesti!" si si-a migdalat ochii la mine, doar ca eu abia acum scriu despre asta.

"Ce melodii rock trezesc coyotul din tine?" Eu, sa nu-mi fie cu banat, sunt "noi". Si noi suntem cinci, cam inghesuiala intr-un singur omulet, coyot ne mai trebuia, sa ne sfasie :) Salva domnului ca nu am coyot :) Am insa melodii rock si multe amintiri ametitor de frumoase dintr-o perioada in care faceam multe lucruri pentru prima oara. Unele se pot povesti si altele nu. De-aia nici nu o sa le povestesc, nici pe unele nici pe altele.

Scorpions, You&I
"I lose control because of you babe
I lose control when you look at me like this". O camera mare-mare la etajul unu din Leu, caminul A. O vara plina cu plimbari nocturne si lungi, cu cumparaturi impreuna de la piata (inca mi se par adorabile cumparaturile "impreuna"), cu un inel sub o perna (doar ca l-am gasit prea devreme si I freaked out big time! aveam 20 de ani, era way too early, nu? way too early sa imi dau seama ca existau si raspunsuri alternative, si date mult mai tarzii)




Are You the One, tot Scorpions :)



"Suddenly out of nowhere
She came into my life

Like we know each other
For quite a while"
Exact asa ne intalniseram eu cu domnul (acelasi de mai sus). Out of nowhere.

Si tot impreuna am fost la concertul Scorpions din 13 (13!, for god's sake!) decembrie 2004. Si am stat in primul rand. Desi nu am stat deloc.

Na, ca mi-am facut o lista uriasa de Scorpions in player si m-am pus pe ascultat chiar acum. De dor coyot-ish :P

PS: Coyotul e un radio rock online
PPS: leapsa merge la Ioana, sa vezi acolo muzici rock!!

Maelstrom

MAELSTRÓM s.n. Vârtej, vâltoare. [Pron. mai-ström, var. merstrom. / <>maelström, canal al mării Norvegiei, unde se produc curenții turbionari puternici].
MAELSTROM MAL-STRÖM/ s. n. vârtej, vâltoare. (<>maelström)

Suna mai tragic decat vria. Un curent turbionar puternic ar trebui sa fie, nu?

Monday, August 23, 2010

Bulinute de reintoarcere

De fiecare data cand imi fac o notita mentala pe care vreau sa nu uit sa o scriu pe blog ma intreb daca am ajuns cumva dependenta. Apoi imi amintesc ca eu sunt genul care scrie jurnale si umple carnetele mici si rosii cu notite de stari si situatii. Nu, doar am mutat totul online :)

In ultimele zile mi-au placut si m-am bucurat de multe, multe lucruri:

  • Autan pentru tantari miroase a bomboane. Ce idioti tantarii astia, sa fuga de bomboane! Si eu fug, doar ca in directia bomboanelor;
  • semeseurile schimbate cu Niciu' si cu Ioana; ador semeseurile si nici autoarele nu-mi sunt indiferente :) ;
  • vineri seara mi-a mirosit a toamna;
  • copiii din ziua de azi sunt fabulosi si exceptionali. Stiu si fac atatea lucruri, sunt atat de dezinvolti si atat de hotarati! Dazzling :P
  • de cand cu varsta, incepe sa ma bucure surprinzator de mult cand sunt avertizata ca nu pot cumpara berea decat daca arat un buletin si ca pentru alte chestii trebuie sa am 21 de ani. Lovely! Stiam eu ca o sa vina o vreme in care o sa-mi placa acest mic detaliu al chipului pe care l-am primit intru folosinta;
  • sucuri colorate si sanatoase, plus vorbe, pe banci;
  • unele locuri in care esti mai aproape de stele si de minuni;
  • doamnele care fac schimb de retete pe strada, cu un aer de confidenta si de secrete soptite. Cea mai gustoasa salata de vinete si cea mai verde si mandra fasole verde, toata iarna;
  • am vazut din mersul masinii trei franghii paralele pe care stateau intinse la soare multe, multe cearsafuri albe. Infoiate de vant si stralucitoare de soare, ma si imaginam ascunzandu-ma printre ele si simtindu-le racoreala pe nas, pe obraji, pe degete si pe umeri. Ca o zapada in luna august;
  • (I think I *blush-blush* like a boy...) (iar partea rautacioasa din mine se tine cu mana de burta si rade, cica era si cazul, dupa trei ani y pico);
  • piersicile care rad la mine cu nerusinare. They want war :) ;
  • urmele festinului cu nuci noi de pe degetele si unghiile mele. Ma reintorc la zilele in care incepeam scoala tot cu degete patate. Doamna Coman zambea pe sub mustata cand ne verifica unghile, cred ca de colegii mei de la corporatie va trebui sa ma ascund daca nici in seara asta nu reusesc sa ma curat;
  • si m-am mai bucurat de viata asta, ca e de-a dreptul si stangul minunata. Atat de minunata ca mi-as face un tricou pe care sa scrie asta si m-as imbraca doar in el si m-as plimba peste tot, ca sa isi reaminteasca toata lumea!
  • am o lista cu filme bune, de la un pasionat. Lupt contra acelei parti din mine care adoooora sa se hlizeasca la comedii proaste si cliseistice. Si care de curand a descoperit si serialele. Ma rog, nu lupt. Ofer alternative :)

Thursday, August 12, 2010

The problem with us

"That's the problem with us. We're both stubborn asses and always want to get our way. We both hate to be wrong and love to be right. But that's the thing about love. No matter what happens, we always come back for each other, one more time."

de aici

Wednesday, August 11, 2010

Cioburile si neadunarea.

M-am intalnit de curand cu o omuleata care nu m-a mai vazut de ceva ani. A dat de blogul meu si implicit de datele mele de contact. A fost frumoasa revederea, ca orice revedere cu oameni pe care nu simti nevoia sa-i tii langa tine formal pentru ca stii, cumva, ca va veti gasi.

Si omuleata m-a intrebat de ce nu scriu despre Orientul Mijlociu. M-a intrebat mirata, cu ochi mari si nedumeriti. Vezi tu, am si eu niste pasiuni mai dubioase, ca tot omul, iar tot ce are legatura cu Orientul Mijlociu se numara printre ele. Intrebarea fiind ridicata la fileu, iar eu de felul meu prea analitica, am tot stat si m-am intrebat de ce nu scriu eu despre atatea altele? De ce nu scriu despre psihologie decat pe diagonala? De ce nu povestesc cat de fascinanta este scoala de gandire economica austriaca? De ce nu scriu mai mult despre carti? Sau despre nutritie, na! Despre culori, copii, cum sa-i inveti chestii...

Am mai constientizat o data ca o astfel de manifestare personala cum este blogul nu poate fi decat un fragment, un singur ciob din toata oglinda. Pentru ca mie mi-ar fi fost greu sa aleg un singur ciob, am ales sa expun aici liantul care tine impreuna atatea fragmente dubios (in cazul meu cel putin :) dar na, eu sunt Gemeni si am o scuza perfect valabila pentru curiozitatile multiple si aparent dezlanate) de diferite. Intuitiv, eu asta am facut: un blog despre naivitate, avand de atatea ori sinonime curiozitatea perpetua si prospetimea care vine din ruperile de ritmuri si preocupari ("daca te uiti intruna la un lucru, la acelasi lucru, nu-l mai vezi.").

Eu stiu ca am de spus niste povesti. Am vreme sa le spun pe toate. Acum inca nu sunt suficient de "adunata" si de centrata ca sa am taria necesara vocii care povesteste, care cheama oamenii sa asculte. Si nici nu mi-am adunat toate piesele de puzzle la un loc.

De-asta nu sunt "toata"aici. Sunt doar pe bucati deocamdata. Cand voi fi toata, va veni si taria povestirilor. La vremea potrivita. I can wait.

Si iti multumesc tie, care citesti deocamdata doar bucati dintr-un viitor puzzle complet.

Tuesday, August 10, 2010

Potential cu toate geamurile deschise

Am tot potentialul din lume sa fiu iubita unui motociclist :))
Imi place vantul puternic in par si pe fata si mi-e tare teama ca dupa ce o sa-mi iau permisul auto o sa imi iau o masina (me of all people!) si o sa umblu teleleu prin secuime si aiurea, cu toate geamurile deschise...

Doar ca nu-mi plac motoarele (periculoase si grele) si nici barbatii motociclisti (in mare parte neglijenti si neascultatori de jazz). Slava domnului ca o masina are patru geamuri care pot fi deschise simultan! Close enough.

Monday, August 9, 2010

Cei care vad intreg tabloul

"- Ce-i cu oamenii care, pur si simplu, nu apartin?
-Unde? Care nu apartin unde?
-Oriunde. La orice sau oricui. Cei neatasati fizic. Comete care strabat spatiul, libere de orice forta gravitationala.
-Daca exista asemenea oameni, a ripostat Methwold, ma rog, sunt niste rarae aves. Putini la numar si foarte rari. Crezi ca-i nevoie de un al patrulea concept care sa-i explice? Oare acesti oameni nu sunt, intr-un fel, ca ghemotoacele de hartie sau alte inutilitati pe care le arunci la cos? Oare nu reprezinta, pur si simplu un surplus fata de cerere? Nepoftitii in calatorie? N-ar trebui sa-i taiem de pe lista? Sa-i stergem? Sa-i excludem din club?

Dar Sir Darius Xerxes Cama nu-l mai asculta. Statea in picioare, la fereastra bibliotecii, privind la Marea Arabiei.

-Singurii oameni care percep intregul tablou sunt cei care ies afara din cadru, a murmurat el."

Salman Rushdie, Pamantul de sub talpile ei

Saturday, August 7, 2010

So far, so good

Azi am sters praful de pe prima mea caseta. Bryan Adams, So Far So Good. Mi-au luat-o ai mei in 1993, chiar pe la inceput de august, de la o taraba cu casete din Militari. Il condusesem cu totii pe Marius, varul meu de la tara, la autogara. Abia asteptam sa ajung acasa. Am stat cu caseta in mana tot drumul cu metroul. Era acoperita cu o tipla si avea un fir rosu de care sa tragi sa se desfaca, asa ca pachetele de biscuiti.

Era o zi calduroasa rau. August, na... In dormitor era racoare si jaluzelele erau trase. Imi amintesc cum mi-am pus doua baterii de-alea proaste, 777, in walkman. Nu tineau decat cat sa asculti o fata a casetei si inca un pic. Apoi a intrat mama si mi-a adus un pahar cu apa minerala rece. Mi-a intins pe jos patura cu dreptunghiuri roz si gri.

Tin minte multe lucruri din vara aia. Terminasem clasa a patra si nu aveam nicio tema de vacanta. Am citit atunci de doua ori Contele de Monte Cristo si toate cartile cu Winnetou de la unchiul meu, tatal lui Marius. Ascunsa in camerele racoroase ale unei case de tara sau cu spatele lipit de un prun din livada. Pe balcon, la umbra verzuie facuta de o draperie improvizata. Vineri, ieri, m-am trezit cu pofta de stat in pat, ascunsa de lume. Sa citesc toata ziua Pamantul de sub talpile ei. Cand te faci mare renunti la unele libertati tare valoroase. Am mers la birou si am luat cartea dupa mine. Nu am timp sa citesc la birou, dar imi pun cartea pe casetiera din stanga mea, sub birou si o vad acolo. Ma asteapta :) Vine ea dupa mine.

Sa revenim la dupa-amiaza mea din august 1993. M-am intins pe spate pe patura cu dreptunghiuri roz si gri. Ca azi. Mi-am asezat castile pe urechi si am apasat pe butonul urias "play". Daca am vedea un walkman acum, langa un mp3 player miniatural, ne-am strica de ras. Nu-i vorba, ca walkmanul meu avea un fel de carlig de plastic cu care il puteai prinde de un buzunar, ceva. Eu il prindeam de marginea pantalonilor si era atat de greu ca imi tragea pantalonii de pe mine.

Azi am dat drumul laptopului Freddie. M-am intins pe spate, pe patura cu dreptunghiuri roz si gri.

Caseta mea incepea cu Please Forgive Me. Evident ca pe albumul originial nu e asa, doar caseta mea era copiata si avea o coperta xeroxata color. Pe piesa asta era sa mor inecata cu un drops cand eram mai mica. Apoi se auzea din departare intr-o seara, cand ma plimbam pe langa IOR cu o alta mana decat a mea, pe talia mea. Aprilie 2002. Prima mana, late, I know :) . Nu ca as merge vreodata cu mana, chiar si a mea, in talie :)

Prima mea caseta era o compilatie creata din piese inregistrate separat, pentru ca albumul So Far So Good a aparut abia in noiembrie 1993. La multi ani de-atunci, cand am dat eu de internet si am aflat asta m-am oprit putin si l-am admirat pe omul care a facut asta, dupa ce a citit probabil un articol sau un interviu din NME sau o revista similara. Asta se cheama pasiune. Sper ca a facut multi bani vanzand casete copiate, cu coperta xeroxata color. Ar fi meritat.

Stateam pe spate pe patura, cu genunchii flexati si ascultam. Imi tineam bratele ridicate deasupra capului si tineam in mana caseta. Ma uitam la coperta, la roata aia care mersese pe multe drumuri. Ma gandeam ca asta e probabil cel mai frumos lucru posibil. Cel mai frumos lucru pe care il facusem eu. Ever. Sa stai pe spate intr-o camera umbrita si racoroasa si sa asculti niste piese care iti umfla inima de bucurie. Si acum, dupa, 17 ani, inca mai stiu toate versurile, toate pauzele, toate riffurile (atatea cate sunt la un cantaret de soft-rock :)) ), desi nu ascult Bryan Adams decat de cateva ori pe an, cand mi se face un dor... Si acum simt valul ala de bucurie cand aud o piesa de-a lui Bryan Adams. Imi vine sa zambesc si e un zambet pe care nu il pot controla.

Sunt unele lucruri care devin pretioase pentru ca ai investit timp in ele. Pentru ca sunt vechi si au fost alaturi de tine din timpuri imemoriale. Ca vechii prieteni, ca muzica pe care o ascultai in copilarie, la zece ani, ca gusturile si mirosurile care ti-au insotit anii in care ai crescut in omul de azi.

Si-apoi, dintr-o data, cand esti mare, apar oameni noi, pe care nu ii stii, care spun ceva. O vorba care concentreaza intr-o clipita o intreaga dupa-amiaza de vara din august 1993 si toata, toata senzatia ca ala e cel mai frumos lucru pe care l-ai facut tu vreodata. Ever.

Si-atunci ii stii. Sunt deci si lucruri care devin pretioase repede, pentru ceea ce pui tu in ele. So far, so good.

PS: ma gandesc ca asta ar fi un motto perfect pentru mine: so far, so good.


*Bryan Adams e vegan, pasionat de fotografie si a infiintat o fundatie care sprijina educatia. Go figure. Si seamana cu cineva din orasul meu preferat in the whole wide world.

Friday, August 6, 2010

Oameni-copii si oameni-batrani

Ultima mea indeletnicire preferata este o forma mai curioasa de people-watching. Ma uit cu atentie la chipurile si gesturile oamenilor pe care-i vad in cursul unei zile pentru a descoperi in ei cum aratau cand erau mici si cum vor arata cand vor imbatrani. Incerc sa ghicesc in chipul lor actual, din privire, din trasaturi, din micro-gesturi si mimica cum a fost copilul si cum va fi batranul.

E fascinant. E cu oameni, deh, la ce te asteptai :)

Am descoperit trei categorii. Dar inainte de asta, pauza de banc: cica exista doua tipuri de oameni pe lumea asta, cei care spun ca exista doua tipuri de oameni si cei care nu spun asta :) Eu am descoperit de data asta trei, desi sunt de acord ca in general poti trage o linie care sa imparta orice in doua. Pe orice linie, eu am sa stau cu fundul fix pe mijloc. E nevoie si de arbitri, plus ca de pe linie ai perspectiva si vezi mai bine.

Sunt oamenii in care am regasit usor copilul. Ca si cum ochii mei ar fi avut buton de rewind, apareau rapid nasucurile carne, ochii albastri sau negri umbrosi, privirile curios-descoperitoare si in general un aer de nestapanire, de cautare perpetua a ceva. Furtuna de vara.

Apoi au fost acei oameni in care am putut vedea foarte repede pe batranul intelept de peste multi ani. Ganditori si parca neimplicati in ceea ce se intampla in jurul lor, cu un aer grav si apasat, cu ochii marini (nu albastri ci oarecum acvatici, aposi) si putin lasati in jos. Par intelepti fara sa fie nevoiti sa spuna sau sa faca ceva. Inserare.

Ciudat, am gasit o a treia categorie. Parca s-ar fi nascut direct adulti la 30 de ani si parca asa aveau sa ramana pentru tot restul zilelor lor. Frunti mari, de fapt capete care par mai mari decat media. Au intr-adevar trasaturi elegante si placute, frumos ordonate, insa si ceva, nu as sti sa spun ce, care pe mine m-a speriat. Unde iti e copilul? intrebam in mintea mea. Inceput de septembrie.

Oamenii cei mai apropiati mie, pe care i-am ales eu (deci nu familia) sunt toti copii. Iar draga mea de Niciu este o venerabila batranica :) (si o sa-mi dea un baston peste glezne cand o sa citeasca asta)

Tuesday, August 3, 2010

Nu din intamplare

"Toate isi au vremea lor, si fiecare lucru de sub ceruri isi are ceasul lui.

Nasterea isi area vremea ei, si moartea isi are vremea ei; saditul isi are vremea lui si culesul isi are vremea lui.

Uciderea isi are vremea ei, si tamaduirea isi are vremea ei; daramarea isi are vremea ei, si zidirea isi are vremea ei.

Plansul isi are vremea lui, si rasul isi are vremea lui; bocitul isi are vremea lui, si jucatul isi are vremea lui.

Aruncarea cu pietre isi are vremea ei, si strangerea pietrelor isi are vremea ei; imbratisarea isi are vremea ei, si indepartarea de imbratisare isi are vremea ei.

Cautarea isi are vremea ei, si pierderea isi are vremea ei; pastrarea isi are vremea ei, si lepadarea isi are vremea ei.

Ruptul isi are vremea lui, si cusutul isi are vremea lui; tacerea isi are vremea ei, si vorbirea isi are vremea ei.

Iubitul isi are vremea lui, si uratul isi are vremea lui; razboiul isi are vremea lui, si pacea isi are vremea ei."



Ce bine, ce bine ca nu am primit o educatie religioasa inca de cand eram mica! Acum ar fi fost o posibilitate mare sa fi facut cruci in autobuze, ca asa se face, in loc sa fiu curioasa despre ceea ce nu stiu si sa descopar comori. Ca Eclesiastul.

Ma gandesc ca l-as fi apreciat si mai mult daca ma durea sufletul. Acum nu ma doare, e de-a dreptul si stangul vioi. Da' tot visez pe cineva, care apare in somnul meu doar cand are astfel de dureri. Ce ti-e si cu legaturile astea energetice pe care nu le lasam sa se duca... pe el il doare, eu descopar Eclesiastul :)

Cu tot respectul pentru multele alte abilitati ale prietenului meu energetic, daca m-ar durea pe mine sufletul... m-as ruga fierbinte ca el sa descopere ceva mai mult decat bancuri :)) Desi la mine functioneaza sa ma faci sa rad.

Sunday, August 1, 2010

Avem nevoie doar de putina rabdare



De trei ani si ceva de cand ma ocup cu o anumita chestie la multinationala, am dat peste prima persoana care nu a avut nici rabdarea nici bunul-simt (ouch!) sa stea in fata unui film 20 de minute si sa-l lase sa-i intre pe o ureche si un ochi si sa-i iasa simultan pe toate cele patru elemente.

Asa ca i-am curmat suferinta, am sarit etapa vorbirii articulate pe un subiect dat si la final am apasat pe x-ul mare din dreapta.

Doar ca am ramas cu mintea aiurea la ce inseamna a avea rabdare si cat de utila e trasatura asta in general, nu doar in aspecte profesionale.

A avea rabdare inseamna in primul rand maturitate. Inseamna ca iti poti controla un impuls de moment pentru un rezultat final care nu vine instant, cand pocnesti tu din degete. Respect. Pentru efortul depus special pentru tine. Autocontrol. Seful esti tu si neocortexul, nu amigdala si sentimentul ca ceea ce vezi te enerveaza si ai face orice altceva. Politete. Ca de-aia traim intr-o societate.

Mie nu-mi plac curentele egocentrice de gandire care spun ca faci atac de cord daca nu iti versi furia in secunda doi si ulcer plus migrene daca nu confrunti imediat o situatie. Cred ca este o dovada incontestabila de maturitate sa (iti) lasi timp intre stimul si raspuns. Sa nu dai un telefon care sa raneasca doar ca sa te descarci, sa nu spui tot ce iti trece prin minte, fara filtru de vreun fel, sa nu bati cu pumnul in masa sau cu piciorul in perete.

Sunt atatea detalii pe care le putem controla! Si eu sunt prima care are de invatat aici. Eu am o super-putere, pot sa plang aproape instant si daca ma chinui si ma abtin, se vede de la posta si se aude cu *sniff-sniff*. Cand nu imi iese faza cu stransul din dinti si abtinutul, imi pare atat de rau pentru interlocutorii mei! E greu sa nu legi rational cele doua lucruri: eu am spus x si ea a inceput sa planga :) E cam greu. Iar la momentul respectiv explicatiile de hollywood "it's not you, it's me" suna... smiorcait.

Daca alte linii sunt intr-adevar subtiri, linia dintre rabdare si pasiv-agresiv e groasa rau. Cand s-a inventat conventia celor 24 de ore zilnice am pierdut ceva libertate dar am si castigat: puterea de stergere, uitare si rearanjare a timpului. Daca dai (unui om, unei situatii) si iti dai timp, poti trece peste furii, nerabdari, neintelegeri si disperari. Gandurile se vor decanta si se vor aseza mai bine. Mai potrivit, pentru ca vor sta de vorba mai indeaproape cu un tip, Neo Cortex. Un tip intelept si de treaba.


PS: uneori scuzele sunt insuficiente si unele faux-pas scad atatea puncte dintr-o relatie incat te intrebi daca merita sa faci o greseala si apoi sa-ti ceri scuze, ca sa ai ce construi iar. Din nou.
PPS: viata e cateodata grea pentru toti. Noi o putem ameliora daca am avea doar putina rabdare cu un alt suflet. Poate sa incepem chiar cu al nostru.