Gotta

De la my favourite guilty pleasure, un nou cantecel. Adorabil, inca nu am ajuns la nivelul de "aproximativ cvasi-saturatie cat de cat"




Si nu stiu, intreb si eu... Oare tot la guilty pleasures sa incadrez faptul ca tare mi s-a facut pofta de cateva ore in Club A intr-o seara cand e mai liber, ca sa am si eu loc suficient sa ma desfasor? Adicatelea, s-o mai face sa te ocupi cu de-astea la varsta mea?

PS: Andrei Plesu se jura ca nu se exista guilty pleasure: daca iti place, nu e loc de guilty. La fel si Cehov: opere care ii plac si opere care nu. Mie totusi imi place sa ma alint, doesn't hurt anybody ;)

O nedumerire de pliere pe relief

...adicatelea sigur nu duce mere cu ea.

Daca (1) e ianuarie deci iarna si (2) a te impotrivi unor fenomene pe care nu le poti schimba duce la frustrare accentuata deci o stare proasta, de nemultumire, cum se face ca ne plangem in fiecare iarna si la fiecare zapada ca ninge si ninsoarea e uda? Cum se face ca vrem ca iarna sa fie vara, vara sa nu fie prea cald, toamna sa mai fie vara o data si sa nu mai ploua ca ploaia e uda?

Cand aud astfel de smiorcaieli spuse pe tonul dragalas al celui/celei care vrea sa primeasca ciocolata si o mangaiere pe capsor pentru ca traieste intr-o zona de clima temperat-continentala, unde iarna obisnuieste sa ninga,  imi amintesc amestecat (adica usor intelegator, usor nostalgic, usor neintelegator) de mine acum vreo 9 ani.

Era primavara, mirosea a muguri afara si eu ma certasem cu un domn si mi se parea ca e sfarsitul lumii, asa ca am facut singura chestie rationala: pentru ca baie aveam, foarfeca aveam, motiv rational aveam, cu foarfeca in mana am intrat in baie si, in virtutea motivului, m-am tuns. Cu breton, pentru prima oara in viata care urmeaza dupa 17-18 ani, cand incep sa conteze si sa sa-ti strice zile probleme de doi lei gen "bad hair day".

Desi pana la urma s-a ajuns la o intelegere delicioasa in conflictul mai sus mentionat, din primavara respectiva cu cea mai mare claritate imi amintesc cat ma infuria faptul ca batea vantul, la naiba!, in cele mai nepotrivite momente si imi deranja mie minunatia de breton. Unde mai pui ca tindea sa bata vantul doar cand ieseam eu afara si aveam interes sa arat nemaipomenit (iar asta mi se intampla cu sfintenie de fiecare data cand ma vedeam cu domnul respectiv). In mijlocul celor mai placute intalniri, vorbe, plimbari, eu nu ma puteam abtine si imi alteram starea de fericire cu putina enervare pentru ca BATEA VANTUL! Primavara, cine a mai vazut asa ceva!

Cred ca reactia mea se chema "incapacitate congenitala de pliere pe reliefurile realitatii" :) La care nu stau nici acum prea bine, daca ma iei la bani marunti, doar ca cine sa stea sa-mi scuture buzunarele pe blog, de unde imi arog si eu privilegiul de a face comentarii  cu privire la slabiciunile unora... Ca de pe blog se poate :)

Uite de-aia sunt eu foarte recunoscatoare divinitatii pentru ca ne-a facut fara buton de STOP la functia de invatare. Sper ca pana la 98 de ani sa ma pliez mai bine pe reliefurile realitatii. Chiar, oare exista batrani (teoretic intelepti) care se plang de vreme? Ca de vremuri ii stiu, se plang des.

People take time

Truism urmat de concluzia: no time, no people.  Daca nu acorzi timp oamenilor de langa tine, s-ar putea ca la urmatorul recensamant sa nu-i mai gasesti acolo.

Am fost surprinsa pe finalul de an sa vad cat de mult s-a rafinat o relatie buna (mergea bine datorita potrivirii intamplatoare, deci oarecum din inertie) cand i-am acordat, strategic, mai mult timp. Pentru ca era o relatie de invatare, am observat chiar la urmatoarea intalnire o mana buna de semne pozitive: gata cu neincrederea "eu nu pot, pentru ca eu nu stiu nici in romana gramatica!", gata cu temele facute partial, gata cu nevoia ca eu sa atentionez.

Am incercat asta dupa ce mi-am amintit de experienta mea cu cei care mi-au acordat, sau nu, timp... la timp. Timp din cel "liber", adica timp de stat la taclale despre cate in luna si-n stele. Timp de stat fata in fata, cu un subiect pasionant intre noi, timp in care sa il poti observa cu atentie pe cel din fata ta. Timp in care sa ai ragazul sa te indragostesti putin de omul care este. Timp in care sa te arati si tu, timp in care sa vorbesti despre tine ca sa micsorezi distanta inerenta unei relatii inegale.

Truismul acesta, cum obisnuiesc ele, truismele, se manifesta in multe domenii pline de oameni. Sa-l vezi la lucru in viata personala... fie durere, fie placere :)

Si curatenia, si aranjatul, si lecturile, si site-ul ala interesant, ar trebui sa incetam totul cand intra pe usa in casa o persoana draga. Si sa-i dam tot timpul de care are nevoie ca sa ne fie draga. Si sa ni-l dam si noua pe cel de care avem noi nevoie.

PS: Alexandru Paleologu despre pericolul uitarii truismelor.

Anul asta vreau sa...

Ador sa fac liste imbulinate cu lucruri care imi plac sau pe care vreau sa le fac. Din rusinea unor prea dese astfel de exprimari sincopate, ma abtin sa trec pe blog chiar toate bulinele care imi trec prin minte. Sa se noteze dara ca la sapte liste imbulinat-cugetate ajung aici poate vreo doua :) Dintre care una astazi. Nu mai fac, promit. Anul asta chiar vreau sa scriu mai mult despre cartile pe care le citesc cu o pofta si o rapiditate de parca mi le-ar smulge cineva din maini daca nu le termin iute-iute.

Asadar (abies alba pertinata coniferus ;) ):

• sa scriu pe blog mai mult despre cartile pe care le citesc si mai putin despre gandurile prea trecatoare si banale;
• sa deschid usa aia;
• sa ii scot pe cititorii de blognaiv la un ceai si-o prajitura si multe vorbe fata in fata! (deocamdata doar pe cei din Bucuresti si Brasov, si de prin luna lui april, asa...);
• sa lucrez intr-o librarie; merge si altceva books-related;
• sa invat maghiara;
• sa ma ocup mai cu spor si mai cu cap de domnul alpal, poate chiar sa-l mut la el acasa, caci nu se cade ca un astfel de domn sa nu fie apropitar;
• sa vad cat mai multe rasarituri si apusuri;
• sa joc mai mult boardgames si sa  invat sa joc carti;
• sa urc pe toate gramajoarele de peste 2.500 m din Romania (poate o sa va si povestesc cum aproape am urcat pe Moldoveanu anul trecut :P);
• sa ma joc cu DIY;
• sa ma lupt mai mult cu mine, ca tot eu castig :D. S-ar putea ca pana la sfarsitul anului sa ajung singurul geaman disciplinat si mai putin aerian!!! Oh, the sound of that!!
• din combinatia "sugar and spice and everything nice" sa las afara cat mai mult sugar si sa pot inlocui echivalentul cu even more spice;
• si-ar mai fi, dar sa fie si putin mister, mi-a spus mie cineva ca asa sunt mai memorabile femeile.

Bulinutele multumitoare ale ultimei perioade

• ieri am primit foarte mult ajutor de la persoane diferite, o buna parte necunoscute (trei domni care m-au ajutat cu niste chestii grele).
• un grup de trei fetite cantau in gura mare "wakka-wakka" in 36, pe la Lidl in Tractorul. Stiau toa-te versurile. Au starnit multe zambete si chicoteli.
• dimineata cu zapada la fereastra.
• Katyka, Emese, Tekla si Gabriella, doar asa, pentru ca tare imi e drag de ele si sunt asa frumoase, iar eu sunt mare fana a frumusetii.
• weekendul trecut am facut un triplu schimb incantator: pe un ajutor masculin indemnatic in a opri gheizerul (de data asta cu apa rrrrrrece ca gheata) din baia noastra de damsels in distress am oferit o tava de placinta cu mere, pentru care am primit doua gutui, intr-adevar, cu puf galben ca de pui.
• iubesc din ce in ce mai mult franceza si am inceput sa o folosesc pentru a purta conversatii cu mine insami. Cu multumiri lui D, care mi-a oferit in dar, acum multi ani, primele cursuri la Institut Francais. Surprinzator, purtate in franceza, chiar si conversatiile cu sine pe teme neplacute par deja mult mai rafinate.
• luminitele de craciun din baie, in loc de bec.

Inebranlabil

Primul cuvant necunoscut de care am dat anul acesta este total contra a ceea ce incerc eu sa invat. Caci neclintita sunt deja, oarecum nativ :)

But nevermind me, here it goes, courtesy of dexonline:

 
"INEBRANLÁBIL, -Ă adj. (Franțuzism) Neclintit, ferm, solid. [< fr. inébranlable].
INEBRANLÁBIL, -Ă adj. care nu se lasă doborât; neclintit, ferm, inflexibil. (< fr. inébranlable)"

PS: sa ai un an tare bun, in care sa fii inflexibil in mod selectiv :P

Palimpseste

Periodic imi vine cate-o idee si tare ma mai roade (bine ca nu ma si mananca si ustura, ca altfel aveam altceva, vorba unei domnisoare :P).

Noi oamenii suntem palimpseste. Cand ne nastem, stylusul e in mana parintilor, ei scriu de zor pe noi reteta a ceea ce vom fi in primii nostri ani si bazele a ceea ce vom fi mereu. Cand crestem, scrie pe noi cercul de apropiati, scrie scoala, scriu prietenii. Vine o vreme in care incepem sa scriem noi. Pe noi. Si-acum razuim din textul initial ca sa facem loc pentru ce avem noi de spus. Cand ii cunoastem pe acei oameni importanti in viata noastra, le imprumutam stylusul sau pana si-i lasam, cu deplina incredere, sa scrie pe noi si sa ne defineasca, chiar daca a defini inseamna si a pune intr-o cutie, a pune limite.

Dupa fiecare eveniment sau proces important, definitoriu, iar suntem de gasit stergand si rescriind la palimpsestul nostru.

Se pare ca existau doua procedee pentru stergerea manuscriselor: cu lapte si tarate de ovaz, o stergere mai blanda, care facea ca, in timp textul vechi sa reapara; si cu pudra de piatra ponce, care scrijelea de tot stratul superficial si sub-textul (sic!) disparea de tot.

Din punctul de vedere al istoricilor, pentru palimpseste prima metoda era mai buna pentru ca permitea mini-arheologii cercetatoare. Din punctul de vedere al oamenilor, pentru oamenii-palimpseste, eu stiu care metoda ar fi mai buna? Sa se vada ca te-ai rescris sau sa stergi orice urma a ceea ce ai fost?

Cert este ca daca scufunzi un palimpsest intr-o baie de lumina ultravioleta speciala, se vede toata arhitectura. Cercetatorii, habar n-am daca britanici sau nu, se jura ca pentru ei palimpsestele cele mai valoroase sunt cele care au fost scrise in mai multe straturi.

Poate pentru ca ei au rabdare si poate pentru ca istoria nu are obsesia originalitatii si a neatinsului.

Lobul temporal

Astazi e ziua tatalui meu. Nu-i mare surpriza, se intampla in fiecare an. Doar ca anul asta eu sunt si mai atenta, si mai introspectiva decat de obicei pentru ca mi-am facut mult, mult spatiu in jur. Ca tot n-aveam eu niciodata loc suficient :)

Mi-am facut un ceai negru cu sofran (palpitant gust, daca il faci cu grija si cu ochii pe ceas, altminteri sofranul tinde sa dea un aftertaste metalic tare iritant), m-am asezat confortabil in fata ferestrelor si am sunat sa-l felicit. A raspuns repede, bag de seama ca ma astepta. L-am felicitat, i-am urat niste chestii, i-am povestit ce mai fac, cum mai e vremea pe-aici, ca nu ninge, parca in ciuda mea, care tot astept o zapada de-aia ca din basmele lui Andersen. Mi-a povestit ce mai fac ei, ce mai face el, cum s-au pregatit pentru ziua de azi... discutii mici de viata mica.

Doar ca vocea lui... I-am auzit bucuria (tata e genul usooor histrionic :P) si i-am mai auzit si... varsta. Ca un tremur usor la finalul propozitiilor. Ca o coborare, ca o ezitare in care se misca ceva in jos.

Stateam atenta si apasam mai tare telefonul de ureche. In spatele urechii, lobul temporal. La vreo 200 de kilometri banuiesc ca si el facea la fel.

Denumirea lobului temporal vine din, cum altfel?, din latina. "Oh, tempora!", obisnuiau sa exclame poetii latini. Ce mai trec vremurile, cum ne apar fire albe exact in zona lobului temporal, mai pe la suprafata asa...